Cunosti vorba aceea.. 'apa trece, pietrele raman', cu siguranta. De stiut, si eu o stiu, doar ca incerc sa-i gasesc o interpretare pentru a-mi explica alte fenomene fundamentale. Ba mai mult, la un moment dat chiar am vrut sa distrug -mitul- (..) si am reusit, intr-o usoara si puerila masura. Sezuta la marginea unui rau curgator.. am constatat ca unele pietre chiar sunt luate de catre apa. In ziua de azi, am asociat aceasta imagine cu un moment 'fugitiv' prin care trec. Am realizat ca odata cu 'plecarea' pietrelor, din locul unde-au fost puse, Dumnezeu stie de catre cine, raman goluri. Eu le numesc -golurile raului-. Aceste goluri, fie ca vor fi 'umplute' de catre alte pietre, ele vor ramane asemenea cuiburilor ce inca nu-si gasesc pasarea care i-a alintat cu ramurele - niste goluri inauntrul carora vesnic va exista un alt gol, chiar de -aparent- acesta va fi acoperit.Eu inca traiesc cu speranta ca toate aceste goluri vor fi umplute de catre acele pietre care le-au format. Important nu este timpul pierdut, ci faptul ca odata regasite, acestea se vor aglutina intr-un mod unic. Sper ca acele pietre care pleaca, pleaca cu scopul de a le ceda locul acelora care nu-si gasesc pacea in rau, acelora care -candva- au fost izgonite de catre acele inevitabile vartejuri.
(..)
Si ce-i de facut? Cine sa ne invete cand, cum si de ce trebuie sa ramanem neclintiti in fata lor?
