Desteptu' Bennett zicea ca..

.. fericirea este precum pisica. Daca incerci sa o ademensti sau sa o chemi, te va evita cu indarjire, nu va veni niciodata, dar daca nu ii acorzi nici macar un pic de atentie si iti vezi de treaba, o vei gasi frecandu-se de picioarele tale si sarindu-ti in poala.

(..)

De fapt..

..fericirea este precum motanul meu, Bozo. Daca incerci sa il ademenesti sau sa il chemi, te va evita cu indarjire, nu va veni niciodata. Chiar si-atunci cand nu ii acorzi atentie, ramane departe de tine, indiferent si fericit, iar ultimul gand care i-ar trece prin minte ar fi sa vina si sa se frece de picioarele tale. Ba mai mult, sa-ti sara in brate!

Daca fericirea e precum pisica (mea), atunci ma resemnez cu gandul c-am sa fiu nefericita intreaga viata.

(..)
Totusi, sa nu uitam sa iubim si sa aducem fericire pisicilor, caci, cu toate ca nu se exteriorizeaza, probabil, undeva, inauntrul sufletelor lor acoperite de puf si blanita, ne multumesc pentru faptul ca le iubim, chiar daca uneori o fac.. pana la sange.

De dragul.. Dragobetelui

Sunt intr-o miercuri. Privesc orasul de undeva, de sus. Fumez si admir. Ma simt mai puternica de-aici. Ma simt undeva, departe de Jos si aproape de Sus. Trag in continuare din tigara care - parca - nu-si mai vede finalul. Soarele ascuns, care-si revarsa razele timide, adormite si dezghetate dupa o zi calda de februarie imi da o stare de liniste, pe care n-am mai avut-o decat in momentele in care eram aproape de Jos. Zapada de pe acoperisurile cladirilor, inca netopita, ma aduce cu gandul la zilele lui Ianuarie. Frigul ma apasa din nou si-mi amintesc de tigara, care s-a stins, incet-incet. Pare-se ca a devenit singura mea companie care are taria de a ma scoate din propria-mi minte incetosata.

Astept sa fiu transformata.
Eu si Dragobete ne iubim nemurirea, a noastra glorie vesnica.
Fumez din nou si ma las iubita de Soare.

(..)

http://www.peteava.ro/id-479928/diverse

Expresul unui inger

Cu ceva timp in urma, am cunoscut un inger. Un inger care m-a iubit pret de-o clipa si care mi-a promis nemurire alaturi de el. Curand ni se va implini ziua.

(..)

Şi alb vei fi la moartea ta,
În ziua când voi închina
La patul tău plin de petale,
Regrete şi mii de buze goale.


Căci eu ştiu,
Aici opreşti,
Tu, înger alb
Cu umeri reci,
Căci dor ţi-a fost
De palme calde,
De-o mângâiere,
De-o-mbrăţişare.


Şi alb vei fi când am să vin,
În ziua când am să-ţi închin
Săruturi lungi şi zile calde,
O, înger drag,
Curând ai să-mi dai chemare.

Priveghi in 2

Astazi am cunoscut puterea Raului. Cine a spus ca Binele invinge intotdeauna, inseamna ca nu a cunoscut rana deschisa, inchisa si redeschisa.

O, dulce sarbatoare!

..si de ce nu putem sa avem in fiecare zi 'O dulce zi a indragostitilor'? De ce trebuie sa ne programam iubirea, din care deriva toate gesturile si gandurile pe care le afisam in aceasta zi, care ar fi trebuit sa fie nu alta decat una normala, fireasca? De ce iubirea merita glorificata doar intr-o singura zi? De ce sa-ti duci iubita la film, DOAR pentru ca este 'Ziua indragostitilor' si asa TREBUIE sa faci? De ce sa-i cumperi flori din obligatie?

..si de ce sa nu o duci la film intr-o zi obisnuita?
De ce sa nu-i spui intr-o marti ca o iubesti?

(..)
..si de ce sa nu fii indragostit in fiecare zi?

Dulce simbioza

Exista locuri unde trupul imi este aproape de spirit.
Locuri in care pasesc.

Exista locuri in care as fi vrut sa fiu.
Locuri pe care le-as fi adorat la momentul lor.

Exista locuri in care gandul se inalta si asculta vocea lor.
Locuri in care se afla aceia pe care trebuia sa ii iubesc.

Exista locuri in care glasul tace si inima orbeste.
Locuri in care-mi daruiesc iubirea celor ce n-o merita.

Exista un loc al meu.
Un loc sub soare, unde ma pot bucura atat de raze, cat si de umbra prezentului.

Exista norii deasupra acestor locuri, care-mi innegresc viitorul si-mi spala trecutul cu lacrimile lor.
Nori care-mi distrug trupul.

Exista EI, care se ingrijesc sa-mi ucida dragostea pentru spirit.
Spiritul care-mi alina locul.

Sunt ei si lumea.
Eu si gandul.
Trupul si sufletul.

(..)
E dulcea simbioza, care-mi sopteste razele printre nori.

Arbori de sange

Au fost odata doi copaci. Unul era bogat in crengi bolnavicioase si frunze galbene, iar cealalalt in frunze verzi si mere rosii. Erau de nedespartit, cu toate ca iubirea pe care o primeau din partea satenilor nu era oferita in mod egal amandurora. Toata lumea se intreba cum de pot exista doi copaci atat de diferiti, si totusi atat de aproape unul de celalalt. Cel cu frunze galbene era mereu marginalizat din cauza urateniei si a sterpaciunii sale, pe cand cel cu frunze verzi si mere proaspete se bucura permanent de prezenta copiilor, care se jucau fericiti in jurul sau, atat vara, cand soarele alina frunzele cu razele sale calde, cat si iarna, cand Cerul mangaia fiecare crenguta si frunzulita cu fulgii sai desi si voluminosi.
Intr-o zi, in sat, s-a dat vestea ca unul dintre cei doi copaci trebuie sa fie doborat, pentru a avea mai multa productivitate celalalt copac-frate. Toti satenii s-au strans la adunearea matinala pentru a hotari soarta copacilor. In urma acesteia, oamenii n-au stat prea mult pe ganduri si s-au hotarat sa-l doboare pe cel nefertil si saracacios, care nu oferea nimic, ba dimpotriva, facea necazuri si parca molipsea privelistea cu aspectul sau umil.
A doua zi, copacul sarac in fructe si frunzulite sanatoase a fost doborat la pamant de mesterii satului, fapt care a dus la implinirea sufleteasca a satenilor.
Dupa cateva zile, acestia au constatat ca pomul ramas, cel frumos si inverzit, incepea sa semene cu fratele lui, frunzele luand nuante de galben, iar merele cazand lovite pe pamant.
Dupa alte cateva zile, s-a uscat atat de vijelios si intens, incat satenii au fost nevoiti sa il doboare si pe acesta.
Multi s-au intrebat de-a lungul vremii de ce s-a intamplat una ca aceasta, caci nemaiavand un copac-parazit langa el cu care sa imparta hrana pamantului, pomul ramas ar fi trebuit sa dea roade mai multe si sa inverzeasca mult mai mult, si nu sa se usuce, iar intr-un final sa moara.
Raspunsul l-au primit dupa doi ani, de la femeia care ii plantase cu zeci de ani in urma, si care ii vizita o data la zece ani, moment in care le canta si li se inchina. Aceasta l-a spus ca pomul saracios avea raspunderea de a-si hrani fratele pana cand acesta va putea sa-si ia singur seva necesara, fapt pentru care era si atat de pricajit si fara vlaga. In cantari, pomul sarac alesese sa se sacrifice pentru fratele lui, pentru viata si pentru iubirea pe care i-o promitea intreaga lume frumusetii sale.

Morala : cine ucide pe cel care are un frate, ii ucide pe amandoi, caci sangele apa nu se face, iar viata nu-i data inapoi.

Ravnire la desfatare

As vrea ca cineva sa ma sarute atat de intens,
incat sa ma doara buzele.
As vrea sa fiu privita atat de arzator,
incat sa ma simt iubita.
As vrea sa fiu imbratisata atat de profund,
incat sa nu mai pot rasufla.
As vrea sa fac dragoste atat de pasional,
incat sa nu-mi mai simt trupul.
As vrea sa dorm atat de linistita,
incat sa nu ma mai trezesc.
As vrea sa fiu atat de fericita,
incat sa ma eliberez de viata in bratele lui.

As vrea inca o viata cu el.