Arbori de sange

Au fost odata doi copaci. Unul era bogat in crengi bolnavicioase si frunze galbene, iar cealalalt in frunze verzi si mere rosii. Erau de nedespartit, cu toate ca iubirea pe care o primeau din partea satenilor nu era oferita in mod egal amandurora. Toata lumea se intreba cum de pot exista doi copaci atat de diferiti, si totusi atat de aproape unul de celalalt. Cel cu frunze galbene era mereu marginalizat din cauza urateniei si a sterpaciunii sale, pe cand cel cu frunze verzi si mere proaspete se bucura permanent de prezenta copiilor, care se jucau fericiti in jurul sau, atat vara, cand soarele alina frunzele cu razele sale calde, cat si iarna, cand Cerul mangaia fiecare crenguta si frunzulita cu fulgii sai desi si voluminosi.
Intr-o zi, in sat, s-a dat vestea ca unul dintre cei doi copaci trebuie sa fie doborat, pentru a avea mai multa productivitate celalalt copac-frate. Toti satenii s-au strans la adunearea matinala pentru a hotari soarta copacilor. In urma acesteia, oamenii n-au stat prea mult pe ganduri si s-au hotarat sa-l doboare pe cel nefertil si saracacios, care nu oferea nimic, ba dimpotriva, facea necazuri si parca molipsea privelistea cu aspectul sau umil.
A doua zi, copacul sarac in fructe si frunzulite sanatoase a fost doborat la pamant de mesterii satului, fapt care a dus la implinirea sufleteasca a satenilor.
Dupa cateva zile, acestia au constatat ca pomul ramas, cel frumos si inverzit, incepea sa semene cu fratele lui, frunzele luand nuante de galben, iar merele cazand lovite pe pamant.
Dupa alte cateva zile, s-a uscat atat de vijelios si intens, incat satenii au fost nevoiti sa il doboare si pe acesta.
Multi s-au intrebat de-a lungul vremii de ce s-a intamplat una ca aceasta, caci nemaiavand un copac-parazit langa el cu care sa imparta hrana pamantului, pomul ramas ar fi trebuit sa dea roade mai multe si sa inverzeasca mult mai mult, si nu sa se usuce, iar intr-un final sa moara.
Raspunsul l-au primit dupa doi ani, de la femeia care ii plantase cu zeci de ani in urma, si care ii vizita o data la zece ani, moment in care le canta si li se inchina. Aceasta l-a spus ca pomul saracios avea raspunderea de a-si hrani fratele pana cand acesta va putea sa-si ia singur seva necesara, fapt pentru care era si atat de pricajit si fara vlaga. In cantari, pomul sarac alesese sa se sacrifice pentru fratele lui, pentru viata si pentru iubirea pe care i-o promitea intreaga lume frumusetii sale.

Morala : cine ucide pe cel care are un frate, ii ucide pe amandoi, caci sangele apa nu se face, iar viata nu-i data inapoi.