Şi nu-mi pleca..

Iubito, nu-mi lua nemurirea,
Şi nu-mi păta din nou obrazul
Cu ale tale sărutări nătângi,
Cu a ta gură însetată şi fadă ca un scrum.
Şi nu-mi atinge din nou fruntea înstrunată,
Cu ale tale palme înăsprite,
Pe care ţi le-aşez acum în lacrimi,
Uşor şi rece pe-al tău neted piept,
Căci reci şi moarte sunt de azi spre mâine,
Palmele, gura, fruntea
Şi tot ce-am iubit la tine.

În preajma raţiunii de azi.

De cele mai multe ori spiritul îţi dă senzaţia că ai reuşit să-i guşti din splendoare şi să-l trăieşti în sferele iubirii.

(..)
Eu n-am iubit niciodată.

Plinul frumos al femeii din ea.

Luna este acel lucru de care ne putem bucura ori de câte ori îl găsim cu privirea. Este atât bunul femeii frumoase, care-şi degustă roşul-sec pe terasa restaurantului Vermone, cât şi al minunatului bărbat care-i admiră de departe lunga şi încântătoarea rochie, visând totodată la continuarea nopţii alături de ea şi la nenumăratele săruturi pe care gura ei roşie i le-ar putea da până la extenuarea buzelor şi-a trupului. Luna este şi a femeii care-şi piaptănă părul în oglinda ciobită şi mânjită de palmele bărbatului său, care de mult a uitat s-o mai atingă şi s-o privească ca pe acea femeie minunată dinauntrul său, ce se zbate să fie auzită, găsită şi iubită.

Luna este şi a ei, căci ştie - cândva are să fie găsită.