Constrangerea EUlui.

Pare-se ca trebuie sa ma descos. Ce as putea sa spun? Nu am nimic de spus. Nu am ce sa povestesc, caci n-am amintiri. Nu-mi aduc aminte nici macar de un moment pe care sa-l fi trait cu atata dragoste intensa, incat sa mi-l amintesc azi si poate peste zeci de ani. Nu-mi amintesc de niciun barbat pe care sa-l fi iubit. Nu-mi amintesc sa fi fost fericita intr-o zi anume. Nu-mi amintesc niciun sarut si nicio zi de sarbatoare minunata in bratele vreunui adorat.

(..)
De fapt, mint. Imi amintesc din fiecare cate putin, si totodata imi apar in minte atat de limpede toate acele momente, incat parca le-as fi trait ieri. Imi amintesc saruturile iubitilor, zilele in care ma bucuram de ei si toate acele momente pe care le traiesti o data, poate de doua ori in viata.

Imi amintesc si-mi pare rau pentru faptul c-al meu subconstient poate exercita o asemenea putere asupra spiritului meu prea jalnic si mult-prea plin.
As fi vrut sa fiu goala.

Si ce-ar fi daca omul n-ar mai avea amintiri?
Ar fi mai fericit?
Ar mai fi om, sau ar fi doar o neprihanita fiinta?

Șaradă.