Din tren.

Departe de Bucureşti, încep a respira.

Numai bine, lumea mea demonică!

Neasemuitul Sine.

În întreaga lume machiavelica, undeva, într-un loc ştiu doar de către mine, există acel spirit fericit în nefericirea sa. Există acel spirit care iubeşte, cu toate că este neiubit. Există acel spirit care zâmbeşte, cu toate că-şi jeleşte sufletul pierdut şi mintea rătăcită.

În acel loc fără seamăn, un spirit singuratic tânjeşte după trupul ei.

În acel loc mă aflu eu.
Cu spiritul, însă.

Pauza ei de blog. (..)

De fiecare data după ce plec din camera ei, simt că las ceva în urmă. Un gând, o trăire. Un zâmbet, o întristare. Sau chiar nişte clipe pierdute într-un scop al fericirii lăuntrice.

Dincolo de uşa camerei, rămân eu. Doborâtă de gânduri, mă aşez maşinal pe covorul din hol primit de la bunică-sa şi privesc ceasul care ticăie agasant în peretele alb din faţa mea, pe care se găseşte un fals reuşit al lui Kandinsky. Ca o prost-crescută ce sunt, îmi smulg pachetul de ţigări din buzunar şi-mi aprind lângă Hortensia maică-sii, una dintre cele trei ţigări rămase, cu singura brichetă conservată de pe urma nopţilor petrecute cu ea, în care fumam pe ascuns de ochii despotici şi pecerişti. După două fumuri trase şi o privire jenantă de critic patetic aruncată asupra tabloului, remarc că m-am aşezat exact în urina motanului ei negru şi nespălat de-o săptămână. Mirosind a "bere la gard", cu rimelul căzut până la bărbie şi cu părul plin de fum şi miros de vin, mă ridic revoltată şi-mi sting ţigara în centrul tabloului. Lovesc răzbunătoare ghiveciul în care creştea mititica Hortensia şi alerg spre ieşire, mândră de isprava mea.

(..)
Tocmai ce mi-am aprins a doua ţigară. Aştept să se trezească şi să ne certăm. Aştept să-mi spună că tot ce fac e prost-făcut, dar că mă iubeşte, cu toate astea. Cât despre maica-să, cred că am s-o pun în cui, înconjurată de către iubita ei, Hortensia si veritabilul său "Echilibru".

(..)
Şi cum aş putea să nu gândesc asta în timp ce îmi fumez cea de-a treia ţigară, când ştiu prea bine că nu sunt o persoană echilibrată psihic?

Un potop de dureri. Un glas mut. O mână-n părul tău.

Cum poţi să pui capăt sfârşitului? Cum poţi să dai un început, începutului? Cum poţi să dai glas simţurilor, când nu mai ai nici gură, nici trup, nici raţiune? Cum poţi să mai iubeşti, când nu eşti iubit? Cum poţi să ierţi o viaţă-ntreagă? Cum poţi să-ţi alungi vălul de pe-ai tăi ochi orbi şi să poţi vedea lumina? Cum ai putea să rămâi acelaşi, când durerea te schimbă? Cum ai putea să te desprinzi de toate, când, odată, în fiecare lucru ai simţit viaţă? Cum poţi să fii fericit, când toţi te îndeamnă la nefericire? Cum poţi să mai speri, după ce ai fost dezamăgit? Cum poţi să te mai ridici, când corpul ţi-e sfărâmat, iar tălpile ţi-au cedat?

Cum ai putea să fii cel care ai fost cândva, când nici măcar al tău suflet nu-ţi mai aparţine?

Ploaia - o stare de spirit. Pentru EL.

Este de necrezut cum o zi bacoviană te poate duce într-o stare sumbră, apăsătoare şi neagră până la ultimul minut de lumină. E absolut fascinant cum o ţigară te poate scoate din cea mai dezolantă stare a sufletului. E minunat să-ţi dai seama cât de complex este spiritul tău de înger.

Este absolut uimitor să te privesc şi să te-aud cum te zbaţi printre razele din ploaie şi fugi către asfinţitul soare.

Îmi recunosc slăbiciunile şi le hrănesc intens. Nu aş putea fără ele.

Am 3 slăbiciuni. Despre prima nu vorbesc niciodată. Despre celelalte două - ţigările şi EL - aş vorbi în neştire. Orice aş face, întotdeauna mă întorc la ele, iar asta pentru că nu-mi regăsesc liniştea decât în momentul în care le simt cu buzele. Dintre cele din urmă, cea mai mare slăbiciune o reprezintă EL. Orice aş face, orice ar face şi orice ar spune oricine, un lucru e cert - nu pot să fiu fericită fără sărutările lui.

(..)
Da, sunt o persoană slabă în faţa lumii, dar cui îi mai pasă de ea, când săruturile lui mă înalţă spre fericire? Şi cui îi mai pasă de ceea ce va fi în următoarea clipă şi-n ziua ce urmează, când ştiu că tot ceea ce-mi doresc se află aici, în braţele mele? Şi cum să renunţ la clipa de iubire, doar pentru trenul raţiunii? De ce am sentimentul că n-am să mai sărut o altă gură cu atâta patimă şi de ce simt că fără el aş apune-n gară?

Pauză de blog.

Sufocarea glasului.

Minţind în braţele mele, nu a făcut decât să se înece cu fumul ţigării mele. De-acum, pachetul gol fiind, răsuflarea-i va fi ca la început.

De fapt, de-acum înainte, totul va fi un nou Început.

Toate vin de la sine. Aşa se spune.

De fapt, destinul nu face decât să-ţi urmeze acele mici şi adânci urme pe care tălpile tale le-au lăsat în pământul umed. Mirosul tău de om frumos nu va atrage decât lucrurile diforme si corvidele flamânde, iar gustul gurii tale nu va fi decat clipa mea de nemurire, în acea zi în care deja vei fi dus în josul mării şi-al pământului.

Şi-atunci vei cunoaşte Soarele şi frumuseţea unei zi ploioase, ce nu vor lăsa în urmă decât tălpile tale arse şi sufletul meu pierdut.

Prostia doare.

Cea mai mare durere pe care ai s-o simţi vreodată, va fi atunci când vei realiza cât de prost şi naiv eşti.

Da, cea mai mare păcăleală pe acest pământ va rămâne mereu Naivitatea.

Se spune că naivitatea e una din însuşirile omului de geniu. Eu sunt un om naiv şi în mod cert nu sunt un om de geniu. Din nefericire pentru acea parte a sufletului meu, pe care nu dă nimeni mai mult de două parale, în fiecare zi realizez că oamenii pe care îi iubesc şi-i preţuiesc nu sunt vrednici de astfel sentimente din partea nimănui. În fiecare zi realizez că oamenii la care ţin sunt duplicitari, mincinoşi, meschini, lipsiţi de grandoare şi contrafăcuţi într-un mod sublim şi particularizat. În fiecare zi realizez cât de imbecilă sunt in comparaţie cu toţi perfizii şi plăsmuiţii care mă înconjoară.

Ipocriţii de voi..

De m-aş putea ridica din acest pat al cancerului, v-aş lua de mâna care odată mă iubea şi v-aş arunca în abisul meritat - în acel hău al Iadului, de care va apropiaţi pe zi ce trece tot mai mult.

Ce poţi face într-o dimineaţă proastă, când auzi numai prostii şi eşti înconjurat numai de proşti?

Ziua mea de sâmbătă a început cum nu se putea mai bine. Trezită la doar câteva ore după ce cocoşul cântase, aud o noua variantă modernă a 'Prostiei omeneşti'. Un daciist, cu număr de Ilfov personalizat, 1.60 m, 130 kg, îmbrăcat în pantaloni 'două sferturi', maiou şi papuci-bikini, în jurul lui 7:00 AM, intră din plin în persana mea gri, cea parcată frumos, ca de obicei, pe bulevard, lângă toate celelalte maşinuţe cuminţi. Mă gândesc o clipă cum s-a putut întâmpla aşa ceva, căci e absolut anormal să intri din linie dreaptă, din plin, într-o maşină parcată într-un loc ce nu deranjează traficul. Mă gândesc la toate variantele posibile şi imposibile şi nu găsesc nicio explicaţie plauzibilă, cu excepţia faptului că poate, printr-o întâmplare nefericită, a intrat Dracul în el şi a virat, într-un moment de rătăcire, spre persană. Mă trezesc din drămuire şi-mi spun că e un coşmar, dar realizez că prostia e mare în momentul în care cobor să verific cele auzite de la vecini. Într-adevăr, un anume individ, de ale cărui trăsături fizice şi morale mi-am dat seama încă de când i-am zărit numărul de înmatriculare, intrase în persana mea cu janghinoasa lui plină de lăzi umplute cu fel şi fel de covrigi, cu aproape 160 km/h, căci persana, pe lângă faptul că a fost aruncată pe trotuar, a fost lovită atât de profund, încât a trebuit tractată. După câteva clipe, apare şi domnul Adi, cu cele două butuci pe care-şi ţinea trupul-damigeană şi burta ce-i ieşea din pantaloni într-un mare fel şi desigur, cu acea figură nelipsită în astfel de situatii - clasica figură de om prost şi vinovat.

(..)

După ce a luat sfârşit toată acea babilonie, a trebuit să mă deplasez pentru declaraţie, desigur, unde - culmea! , explicaţia lui a fost aceea că asfaltul era ud, motiv pentru care a derapat şi a intrat în persana. Am pierdut jumătate de oră, timp în care a trebuit să privesc cum daciistul prost devine un daciit lingăreţ, care se scuză într-un mod jalnic şi unic pentru faptul că nu avea niciun fel de act asupra-i. ("Sefu', nu am niciun act, că e toate la nevastă'mea, care e plecată la ţară. Ce să faci pe vremea asta, că e sărăcie mare..")

Am plecat spre casă. Cu gândul să dorm, desigur. Dar asta nu m-a împiedicat să mă gândesc la bietul Adiţă, care va trebui să vândă covrigi cu susan şi sare unei întregi civilizaţii, pentru a suporta pagubele, căci RCA-ul janghinoasei sale este la fel de inexistent ca plinul din capul său.

Şi cine ar vrea să se întoarcă în Iad, după ce a cunoscut lumina Raiului?

Zorii apar, soarele se trezeşte, iar eu am să adorm - în curând - în al meu pat de Rai.

(..)
Cine nu învaţă a-şi aprecia liniştea în momentul în care o găseşte, acela va trăi un Infern etern.

O sâmbătă minunată!

Nepreţuitul sufletesc.

Nu există nimic egal cu sufletul, pentru că spune Domnul nostru Iisus Hristos: “Pentru ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Matei 16, 26)

Trecutul trebuie lăsat în urmă.

Întotdeauna mi-am spus că o căruţă cu 3 roţi mari şi una mică nu va funcţiona niciodată bine, chiar fiind trasă de 4 armăsari. Chiar dacă roata cea mică va fi schimbată în timp cu una mare, ea nu se va putea învârti nicio clipă aşa cum ar trebui s-o facă.

Şi ce se întâmplă când apare, din senin, a cincea roată?
Ce se întâmplă cu vizitiul rănit şi de ce întotdeauna trebuie să existe acel lucru mic şi distrugător?

Încep să văd viaţa cu doi ochi purificaţi.

Odată cu vârsta, devii un chior, însă partea bună este aceea că singurele lucruri pe care le vei vedea, din momentul în care vederea îţi va ceda încetul cu încetul, vor fi acelea care merită să fie văzute şi totodată descoperite şi înţelese de către sufletul tău greoi şi dispărut în acea stare de somnolenţă, din care ai încercat arzător să ieşi o lungă vreme. Ochii-ţi vor fi mai lucizi, mai blânzi, mintea-ţi va fi una raţională, trupul va cunoaşte înţelepciunea, iar tu vei fi treaz si întremat.

Astăzi am întâlnit al 20-lea înger fericit.
Astăzi m-am putut bucura de ai săi ochi caprui.
Astăzi am cunoscut îngerul ce se află în mine.