Îmi recunosc slăbiciunile şi le hrănesc intens. Nu aş putea fără ele.

Am 3 slăbiciuni. Despre prima nu vorbesc niciodată. Despre celelalte două - ţigările şi EL - aş vorbi în neştire. Orice aş face, întotdeauna mă întorc la ele, iar asta pentru că nu-mi regăsesc liniştea decât în momentul în care le simt cu buzele. Dintre cele din urmă, cea mai mare slăbiciune o reprezintă EL. Orice aş face, orice ar face şi orice ar spune oricine, un lucru e cert - nu pot să fiu fericită fără sărutările lui.

(..)
Da, sunt o persoană slabă în faţa lumii, dar cui îi mai pasă de ea, când săruturile lui mă înalţă spre fericire? Şi cui îi mai pasă de ceea ce va fi în următoarea clipă şi-n ziua ce urmează, când ştiu că tot ceea ce-mi doresc se află aici, în braţele mele? Şi cum să renunţ la clipa de iubire, doar pentru trenul raţiunii? De ce am sentimentul că n-am să mai sărut o altă gură cu atâta patimă şi de ce simt că fără el aş apune-n gară?