Pauza ei de blog. (..)

De fiecare data după ce plec din camera ei, simt că las ceva în urmă. Un gând, o trăire. Un zâmbet, o întristare. Sau chiar nişte clipe pierdute într-un scop al fericirii lăuntrice.

Dincolo de uşa camerei, rămân eu. Doborâtă de gânduri, mă aşez maşinal pe covorul din hol primit de la bunică-sa şi privesc ceasul care ticăie agasant în peretele alb din faţa mea, pe care se găseşte un fals reuşit al lui Kandinsky. Ca o prost-crescută ce sunt, îmi smulg pachetul de ţigări din buzunar şi-mi aprind lângă Hortensia maică-sii, una dintre cele trei ţigări rămase, cu singura brichetă conservată de pe urma nopţilor petrecute cu ea, în care fumam pe ascuns de ochii despotici şi pecerişti. După două fumuri trase şi o privire jenantă de critic patetic aruncată asupra tabloului, remarc că m-am aşezat exact în urina motanului ei negru şi nespălat de-o săptămână. Mirosind a "bere la gard", cu rimelul căzut până la bărbie şi cu părul plin de fum şi miros de vin, mă ridic revoltată şi-mi sting ţigara în centrul tabloului. Lovesc răzbunătoare ghiveciul în care creştea mititica Hortensia şi alerg spre ieşire, mândră de isprava mea.

(..)
Tocmai ce mi-am aprins a doua ţigară. Aştept să se trezească şi să ne certăm. Aştept să-mi spună că tot ce fac e prost-făcut, dar că mă iubeşte, cu toate astea. Cât despre maica-să, cred că am s-o pun în cui, înconjurată de către iubita ei, Hortensia si veritabilul său "Echilibru".

(..)
Şi cum aş putea să nu gândesc asta în timp ce îmi fumez cea de-a treia ţigară, când ştiu prea bine că nu sunt o persoană echilibrată psihic?