Un potop de dureri. Un glas mut. O mână-n părul tău.

Cum poţi să pui capăt sfârşitului? Cum poţi să dai un început, începutului? Cum poţi să dai glas simţurilor, când nu mai ai nici gură, nici trup, nici raţiune? Cum poţi să mai iubeşti, când nu eşti iubit? Cum poţi să ierţi o viaţă-ntreagă? Cum poţi să-ţi alungi vălul de pe-ai tăi ochi orbi şi să poţi vedea lumina? Cum ai putea să rămâi acelaşi, când durerea te schimbă? Cum ai putea să te desprinzi de toate, când, odată, în fiecare lucru ai simţit viaţă? Cum poţi să fii fericit, când toţi te îndeamnă la nefericire? Cum poţi să mai speri, după ce ai fost dezamăgit? Cum poţi să te mai ridici, când corpul ţi-e sfărâmat, iar tălpile ţi-au cedat?

Cum ai putea să fii cel care ai fost cândva, când nici măcar al tău suflet nu-ţi mai aparţine?