Din largul mării.

De-ai fi tu apus în mare
Şi o stea căzută-n val,
M-aş lăsa străpunsă-n scoici,
Să te simt în mine iar.
De-ai fi malul cel uscat
Şi nisipul ars de soare,
Mi-aş lăsa rănită buza,
De-a ta gură unsă-n ploaie.
De-ai fi briză peste trup
Şi un cer întunecat,
M-aş lăsa iubită-n zori,
De-al meu drag întârziat,
Sub un răsărit uitat.

Dincolo de amintiri.

Cel mai cumplit sentiment pe care inima poate să-l nutrească este ura. Acea ură născută din iubire, care îţi roade sufletul din interior, lăsându-i neşansa de a se salva şi totodată, promisiunea unei morţi lente şi dureroase.

(..)
Dacă i-aş promite sufletului meu morfină, i-aş ajuta scăparea? L-aş salva de cazna amintirilor.. sau mi-aş grăbi sfârşitul?

În Paradis cu un înger.

Între paradisul nostru şi al lor rece pământ,
Suntem noi, iubiţii Lunii, îmbrăcaţi în alb veşmânt.
Între dragoste şi ură, între un sărut şi plânset,
Sunt eu, ce-ţi iubesc şi gura, şi lacrima stinsă-n cuget.
Între linişte şi strigăt, între noi şi lumea-ntreagă,
Eşti doar tu, iubitul înger, ce-mi veghează noaptea dragă.
Între zâmbet şi regret, între ce a fost şi este,
Ne-mbatam cu fericire, cu amor, cu dragoste.

Între zi şi noaptea lungă,
Suntem noi, rămăşi aici,
Prinşi într-un sărut adânc,
Între Lună şi blânzi zori,
Între-apus şi cald pământ,
Îmbrăcaţi în alb veşmânt.

Soarele meu cu gură dulce.

O, dulce-i gura ta,
Cea infinită-n sărutări de veghe,
Cea care mă iubeşte-n noaptea lină,
Cea care, când sărută, şopteşte-o luna plină.

O, dulce-i gura ta,
Cea care murmură pe pieptul meu,
Cea care-mi cântă dragostea sub cer,
Cea care se pierde adânc pe trupul meu.

O, dulce-i gura ta,
Cea care îmi şopteşte nemurirea,
Cea care ne doreşte pe noi doi,
Cea care, când m-adoră, devenim unul amândoi.

O, dulce-i gura ta,
Când o gust şi mă pierd orbeşte-n ea.

Un început al Începutului.

Atunci când nimeni nu este binevenit, apare, într-un târziu, cineva, care-şi lasă urma pe al tău timp. Atunci când toate lucrurile din jurul tău dispar, intervine acea linişte, care, odată cu trecerea timpului, va lua locul acelei părţi semnificative din tine, pe care obişnuiai s-o păstrezi ascunsă de ochii celorlalţi.

Iar atunci când liniştea dispare, înseamnă că s-a născut Începutul.

Amintindu-mi de Dinică.

-Unde te duci atât de grăbită ? , mă întreabă în timp ce soarbe iritant din cafeaua fierbinte.
-Să mă arunc peste balcon, îi spun.
-A! Bine. Credeam că te duci după ţigări.

Ai voştri vii. În lumea mea, morţi.

Aruncând o privire asupra întregilor scrieri din trecutul recent, constat că sunt unele însemnări în care, în clipa de faţă, nu mă regăsesc absolut deloc. Odată cu asta, realizez cât de copilă am fost şi încă sunt.

(..)
Niciodată nu am ştiut ce vreau, cu toate că în fiecare moment de cumpănă eram convinsă că vreau ceea ce deja am. Abia acum realizez că acel bine din închipuirea mea, nu era decât acel cumplit rău de care m-am ferit întotdeauna.

Gândind cu mintea de-acum şi cu sufletul înviorat, îmi dau seama că nu am avut niciodată ceea ce am vrut, iar ceea ce am avut, de fapt, nu am avut niciodată.

(..)
Glavă încheiată.

Când totul se îndobitoceşte.

Atunci când cei din jurul tău devin nişte imbecili de proporţii enciclopedice, nu poţi decât să te retragi, asemenea racului, căci, dacă n-o faci, rişti să îţi ucizi mintea cu propriul venin şi să devii şi tu, la rândul tău, un imbecil consacrat.

Tot ceea ce poţi să faci, după ce te lepezi de acei oameni defăimaţi de către al tău suflet, de-acum raţional şi treaz, este să începi a o lua de la capăt.

(..)
În rest, totul îţi aparţine.

Colosul absolut.

Când priveşti lumea de departe, reuşeşti, paradoxal, să-i vezi toate imperfecţiunile, stricăciunile şi trăsăturile de monstru. Când ajungi să o atingi, să o cunoşti şi să-i atingi solzii, acele mici cruste lucioase şi respingătoare, îţi dai seama că întregul strat grotesc al său nu conţine nimic bun, decât tumefacţii şi despicături contagioase.

(..)
Şi atunci realizezi că pielea ta este sublimă.

Când lumea te priveşte de departe, singurele lucruri pe care reuşeşte să le perceapă sunt trupul şi sufletul tău negru şi gol. Când ajunge, într-un fel, sau altul, să-ţi atingă pielea, acel înveliş al tău neted şi sfânt, îţi dai seama că întreg trupul tău se dezintegrează în mii de crepusculi imunzi, iar sufletul ţi-e luat.

(..)
Şi atunci realizezi că nu mai ai nimic.
Nici măcar pielea desăvârşită.

Oameni fără de oameni.

Există două tipuri de oameni. Cei care nu sunt fericiţi şi îşi merită soarta şi cei care sunt fericiţi şi nu şi-o merită.

Nu există alţii.

(..)
Poate doar în acel Univers paralel în care ne căutăm uneori, negăsindu-ne, desigur.

Al meu minunat!

Întoarsă în Bucureşti, parcă alta, ca de fiecare dată, de altfel, încerc o nouă înăbuşire a trupului. Constat că nicăieri altundeva n-am să fiu mai fericită şi mai nefericită ca aici.

Şi uite de-asta-ţi duc dorul atunci când plec, al meu minunat, Bucureşti!