Colosul absolut.

Când priveşti lumea de departe, reuşeşti, paradoxal, să-i vezi toate imperfecţiunile, stricăciunile şi trăsăturile de monstru. Când ajungi să o atingi, să o cunoşti şi să-i atingi solzii, acele mici cruste lucioase şi respingătoare, îţi dai seama că întregul strat grotesc al său nu conţine nimic bun, decât tumefacţii şi despicături contagioase.

(..)
Şi atunci realizezi că pielea ta este sublimă.

Când lumea te priveşte de departe, singurele lucruri pe care reuşeşte să le perceapă sunt trupul şi sufletul tău negru şi gol. Când ajunge, într-un fel, sau altul, să-ţi atingă pielea, acel înveliş al tău neted şi sfânt, îţi dai seama că întreg trupul tău se dezintegrează în mii de crepusculi imunzi, iar sufletul ţi-e luat.

(..)
Şi atunci realizezi că nu mai ai nimic.
Nici măcar pielea desăvârşită.