Inerta lor lume.

Între cei patru pereţi
Sunt eu.
În afara lor
Eşti tu.
Eu sunt închisoarea ta,
Iar tu eşti a mea.
Gratiile ce ne despart
Ne unesc în depărtări,
Undeva,
Departe de condamnaţii chinului.
Şi avem un singur cer.
Un singur pământ şi-o singură cale.
Suntem un singur suflet lipsit de libertate.
Suntem robul acestei lumi din afara pereţilor noştri.
Suntem noi şi restul.

Între cei patru pereţi
Suntem unul singur.
În afara lor
Suntem neînsufleţiţi
Şi vinovaţi de-a noastră moarte.

7:00.

Mă trezesc cu mâna în părul tău.
Am uitat să-ţi spun cât de frumos îţi vine ondulat.
Te privesc şi mă simt fericit.
Şi tu pari fericită.
Braţele tale mi-au acaparat trupul cu totul.
Mă simt captiv.
Îţi sărut gura şi simt cum tresari.
Nu ştiu dacă ţi-am spus cât de minunată eşti atunci când dormi.
Culcată pe pieptul meu, rămâi a mea.

Dintr-odată te trezeşti şi te uiţi cu ochii mari spre mine.

-Cât e ceasul, iubitul meu?
-E prea devreme să mă laşi singur şi mult prea târziu să te mai las să pleci.

Te dezmierd, iar tu te întinzi şi te alinţi, cum îţi e felul.
Apoi te lungeşti lângă mine, îţi închizi ochii şi rămâi a mea.

Adorm cu mâna în părul tău ondulat.
Îndoieli nu există.
Eşti a mea şi sunt fericit.

Pierdută-i clipa.

Înc-un pas de aş mai face,
Spre anii ce au trecut,
Ce s-au dus şi n-or să vină
Doar pentru un orb tăcut,
Aş întinde braţul gol,
Spre o noapte purpurie,
Aş orbi din nou şi-aş râde
La auzul lunii vie.

Înc-un pas de aş mai face,
Spre noi, care nu am fost,
Aş vedea cum plânge orbul,
Ce-a iubit un înger mort.

Întoarcerea în abis.

Plecând spre al tău refugiu,
M-am rătăcit printre valurile apusului.
Scoicile m-au adus la malul prezentului,
Unde pietrele sfărâmate m-au aşteptat.
M-am gândit la tălpile tale fine

Şi-atunci m-am rănit.

Am rămas în faţa soarelui nedeşteptat,
Aşteptând trezirea stării de veghe.

Întors spre noi,
M-am izbit de marea ta.
Valurile mele ţi-au şters urmele tălpilor,
Luându-mi, odată cu ele, speranţa de a te găsi printre scoici.
M-am simţit lovit de raze

Şi-atunci am ştiut că te-am pierdut.

M-am ridicat în faţa mării,
Cerându-i umbra ta îndoliată.

Plecând spre ea,
M-am îndepărtat de urmele tălpilor tale,
Rămânând pierdut în răsărit, unde am simţit nisipul fin.
Valurile mă aruncaseră spre trecutul nostru,
Unde scoicile-şi pierduseră mirosul tău.

Şi-atunci am ştiut că ai plecat în mare.

Duminică in Shakespeare.

(O, nu! , îi aud vocea interioară de la masa apropiată la care mă aflam.)

O domnişoară frumuşică se apropie cu paşi greoi de cei doi. Palidă, încearcă să schiţeze un zâmbet, dar nu reuşeşte decât să-şi amplifice tremurul buzelor, ce îi trădează până şi cel mai calculat pas.

-Ea este..
-Eu sunt iubita lui!

(..)

-Credeam că eu sunt.

Ce miros are marea şi ce gust are cerul care stă deasupra noastră?

Într-o bună zi, când o să-ţi aminteşti de mine, ai să te întrebi "DE CE?" ..şi-atunci, răspunsul pe care ţi-l vei da va fi cu totul diferit de cel pe care ţi-l dai acum şi în care continui să crezi.
Într-o bună zi, când o să-mi amintesc de tine, am să-mi pun aceeaşi întrebare şi am să-mi dau acelaşi răspuns.
Într-o bună zi, când o să ne amintim de noi, vom fi cei mai fericiţi.

(..)
În aceeaşi zi vom fi şi cei mai nefericiţi.
Tu în mare, iar eu în cerul fără gust.

(..)

"Unii or să mă considere mai rău decât sunt. Câţiva vor spune că eram un om bun ; alţii, că am fost o canalie. Dar amândouă aceste opinii vor fi la fel de greşite." Lermonto

Îngeraşul meu persan, Bozo.

Dulceaţă şi dragoste.

Mă trezesc în plină dimineaţă. Partea din dreapta e goală şi lipsită de orice urmă de caldură, semn că s-a trezit de ceva vreme. De fapt, de fiecare dată când mă trezesc acoperit e semn că s-a trezit. Nu c-ar avea grijă să mă acopere, nicidecum, căci de fiecare dată când mă trezesc în miezul nopţii, o văd înfofolită cu întreaga noastră pătură scoţiană, de care suntem amândoi foarte entuziaşti şi atât de mândri, pe motiv că am reuşit împreună să o negociem la jumătate din preţul iniţial, într-un bazar din Edinburgh. Aşadar, mă ridic şi încep a mişuna buimac prin casă, căutându-mi iubita şi pachetul de ţigări. Nu ştiu încă ce vreau să găsesc mai întâi şi mă îndrept spre terasa apartamentului. E acolo. Citeşte. Mă apropii şi încep să simt aerul aproape polaric de-afară, ce îmi încremeneşte orice mişcare. Nu pot să fac altceva decât să aştept în pragul uşii şi să o privesc.

(..)
E aşa frumoasă dimineaţa, în capoţelul ei negru, cu părul răvăşit şi cu buzele inflamate de-ale mele muşcături nocturne, încât orice îndelungă aşteptare ar fi suportabilă pentru trupul meu aproape gol şi paralizat de frigul caracteristic dimineţilor din afara patului.

(..)
Îmi aprind o ţigară. Desigur, nu reuşesc să o termin, căci intră. Mă ia în braţe, fericită că m-am trezit mai devreme decât anticipase ea, mă sărută şi mă trage spre barul din hol.

Desigur, mi-a pregătit micul dejun. Clasica dulceaţă de afine, lapte şi cafea, cum îi este felul.

Ce iubită am!

Şi cum aş putea să n-o iubesc, când ştiu că niciodată nu uită de ziua noastră?

Toamnă în sufletul meu.

A fost un timp în care am crezut că am ceea ce îmi doresc. Ceea ce deja aveam mi se părea cu mult peste cât meritam şi mult prea puţin din cât puteam să suport.
A fost un timp în care am simţit că ceea ce am este tocmai acel tot de care am nevoie pentru a mă simţi împlinită şi pentru a nu râvni la alte nimicuri. Acele mărunte, neînsemnate, vremelnice, pieritoare şi monotone, ba chiar ordinare şi imunde lucruri, pe care le perecepeam nişte nimicuri. În fapt, lumea mea se învârtea în jurul unui singur punct şi cu toate că eram nevoită deseori să ies din globul meu, mintea şi sufletul urlau către întoarcere, căci tot ceea ce nu era al meu nu era demn de privit sau iubit.
Apoi, a venit o vreme în care am realizat că zilele încep să devină păgubitoare, iar aerul, nociv minţii şi sufletului. Toate lucrurile pe care le iubisem odată deveniseră nişte nimicuri, care nu mai aveau puterea de a mă înţelege, aşa cum mi se păruse cândva că o fac. Globul, de-acum ciobit, începea să îmi ranească orice atingere uşoară.

Am înţeles că timpul nu mă poate vindeca decât pe mine si-atunci am plecat, lăsând în urmă globul fisurat şi fără de salvare.

Şi-atunci am ştiut ce căutam.

Între mine şi ea. Acolo sunt eu.

Trei pachete de ţigări şi-o singură dragoste.

Ţigările lui nenorocite continuă să-i tulbure nopţile, să-i voaleze zilele şi să-i distrugă palmele.

(..)

Ah, de-ar fi totul cum...