Toamnă în sufletul meu.

A fost un timp în care am crezut că am ceea ce îmi doresc. Ceea ce deja aveam mi se părea cu mult peste cât meritam şi mult prea puţin din cât puteam să suport.
A fost un timp în care am simţit că ceea ce am este tocmai acel tot de care am nevoie pentru a mă simţi împlinită şi pentru a nu râvni la alte nimicuri. Acele mărunte, neînsemnate, vremelnice, pieritoare şi monotone, ba chiar ordinare şi imunde lucruri, pe care le perecepeam nişte nimicuri. În fapt, lumea mea se învârtea în jurul unui singur punct şi cu toate că eram nevoită deseori să ies din globul meu, mintea şi sufletul urlau către întoarcere, căci tot ceea ce nu era al meu nu era demn de privit sau iubit.
Apoi, a venit o vreme în care am realizat că zilele încep să devină păgubitoare, iar aerul, nociv minţii şi sufletului. Toate lucrurile pe care le iubisem odată deveniseră nişte nimicuri, care nu mai aveau puterea de a mă înţelege, aşa cum mi se păruse cândva că o fac. Globul, de-acum ciobit, începea să îmi ranească orice atingere uşoară.

Am înţeles că timpul nu mă poate vindeca decât pe mine si-atunci am plecat, lăsând în urmă globul fisurat şi fără de salvare.

Şi-atunci am ştiut ce căutam.