Deziderat dus de vreme

Ar fi vrut să aibă din toate câte puţin. Tot timpul, tot ceea ce i s-a dat, a fost prea mult şi nimic. Tot ceea ce-a vrut a fost o mică parte din ceea ce a dat şi i-a fost luat. Niciodată nu a cerut mult, căci se mulţumea cu puţinul acela, ce veşnic i se părea mai mult decât suficient pentru a-şi trăi fericirea. Nu am auzit-o niciodată plângându-se. Ştiam, era tot ce voia şi parcă nimic din ce-şi dorea.

Azi îmi dau seama că a avut dreptate. Firimitura, acea mica parte de dragoste pe care o primea de fiecare dată când o săruta, se alătura acelora pe care urma să le primească şi pe care le-a primit de-a lungul timpului. Astfel, astăzi, realizez că s-a format un întreg de firimituri de-a lungul vremii, din care, dacă s-ar înfrupta acum, setea trecută de iubire ar ţine doar de Apus.

Din fericire, a rezistat timpului. Acum nu mai are nevoie de firimituri, căci nu mai are nevoie nici de acel întreg. În tot acest timp, am invitat-o la masa mea, loc în care si-a dat seama ca merită mai mult decat i se oferea la cealaltă. În tot acest timp i-am arătat că poţi învăţa să mănânci peştele de baltă cu tacâmuri scumpe, stând pe un scaun la Răsărit.

Am învăţat-o că Soarele răsare doar pentru cei care au aşteptat să-l privească plecând.

Digresiune

Pe zi ce trece îmi dau seama că oamenii pe care i-am iubit enorm nu meritau, poate, niciun sărut pe obraz.

Mă detest. Sunt o proastă, o ştiu, dar am să-mi revin.
O ştiu şi pe-asta.

Anotimpurile ei

Cum să fie iarnă, iubito, când în ochi văd flori gălbui? Cum să fie toamn-afară, când în gură am tămâi? Cum, iubito, să-ţi arăt, că eşti veşnica mea vară, când nu văd ploi şi ninsori, ci doar ros' obraji de zmei, dulci în gură, veşnic moi? Cum să fie primăvară între ale noastre buze, cand sarutul ce mi-l dai e de-o-ntreagă goliciune? Cum să nu fii vremea calmă, între soare, picături, între nuci si mere dulci, între sânii arşi de soare, între scoici si scumpa mare?

Frântură

Azi, în timp ce împărţeam aceeaşi ţigară, îmi spunea : "Vezi tu, el niciodată nu m-a sărutat aşa cum îmi doream. Niciodată nu l-am surprins privindu-mă cu dragoste, 'pe ascuns', cu toate că îi pândeam ochii deseori. Niciodată nu m-a dorit cu patos. Niciodată nu a simţit nevoia de mine. De altfel, de multe ori simţea nevoia lipsei mele. (..) Aş fi vrut să mă sărute mai des. Aş fi vrut să îl liniştească îmbrăţişarea mea. Aş fi vrut să mă iubească. Aş fi vrut să mă simt a lui. Aş fi vrut să nu fiu singură. Tot ceea ce-mi doresc acum, însă, este o viaţă departe de el, căci toate sentimentele pe care le păstram pentru el, s-au pierdut în timp, departe de sfera noastră."

Trage încă un fum şi se întinde. Îşi lasă uşor capul în poala mea, pentru a o mângâia, aşa cum îi place. Mă regăsesc în ea şi-i rup o crenguţă din vişinul ce ne ocroteşte deasupra, dornic şi el să-nflorească de-a binelea in zilele ce urmează. I-o prind în păr şi îi sărut fruntea curată. Reuşesc s-o liniştesc, s-o scot din starea dezolantă, citindu-i câte ceva din Paul Verlaine. Îi aprind înc-o ţigară şi continui să mă joc cu buclele ei ce strălucesc in bătaia soarelui, în timp ce parcurg superbele poezii cu buzele uscate.

(..)
Seara vine, uitând de soarele nostru, singurul martor al tuturor nebuniilor, confesărilor noastre din ultimele zile. Am fumat un pachet şi ceva de Marlboro roşu. Cafeaua mea cu lapte s-a scurs pe rochia ei înflorată, dându-i un aspect de fătuca ruşinoasă, ce tocmai s-a iubit în fân cu un călăreţ amorezat. Mă ridic, de teamă să nu-mi dau seama de altele ce s-au petrecut parcă fară ştirea noastră.

Pornim pe căi diferite, însă, într-o clipă, devenim o unică fiinţă pe-o singură cale, căci nicicând n-a fost vorba de două trupuri, ci de două suflete ce respiră pe-o singură gură, ce trăiesc printr-o singură inimă bolnavă.

Bolnavă şi nebună.

Nimeni nu ascultă..

http://www.youtube.com/watch?v=8Kkxbw3s2pM

Am realizat că oamenii care într-adevăr te iubesc, îţi apăr în cale după o perioadă îndelungată de timp. După ACEA perioadă în care, deşi se aflau lângă tine, nu aveai ochi să-i vezi. Sau erai prea orbit de ceilalţi din juru-ţi pentru a o face. De ACEIA care nu făceau decât să-ţi polueze aerul cu ale lor respiraţii greoaie. Greoaie şi inutile. Am realizat că cei pe care nu i-ai iubit, îi poţi începe să-i iubeşti într-o clipă, aşa cum pe cei pe care i-ai iubit, îi poţi începe să-i urăşti la fel de profund, la fel de uşor. Într-o clipă. Am realizat că lucrurile pentru care merită să suferi, de fapt, nu sunt decât acele daruri care nu-şi mai au locul în sac. În acel sac pe care îl poţi duce.

Am realizat că fiecare sunet contează.
Am realizat că poţi să înveţi să fii fericit.

Am realizat că oamenii care te pot iubi aşa cum îţi doreşti se număra pe degetele de la o mână prinsă-n uşă. ACEA uşă pe care ai închis-o trecutului şi i-ai deschis-o viitorului.


Dar cui să-i spui?
Căci nimeni nu ascultă liniştea.

În prezent - lumină pură şi blând soare la fereastră.

Aşteptare.

Doar pentru că sunt negativistă, asta nu înseamnă neapărat că sunt nefericită.

(..)
Aproape de lac, stau întinsă pe un cearşaf, pe care l-am ornat cu scum şi pe care, într-un final, l-am transformat într-o scrumieră. Lângă, am doi nefericiţi care beau tărie dintr-o sticlă de apa plată. Sunt atât de nefericiţi, încât ascultă nefericiţi. Din când în când, îmi mai delectează urechile cu fanfară.

Mă ridic, îmi aprind o ţigară, privesc lacul şi încerc să fac abstracţie de celelalte elemente. De cele în plus. Nu reuşesc şi-mi ridic cartea, dar mă plictiseşte şi ea. Me descalţ, mă întind, îmi desfac părul şi realizez că am rămas singură.

Acum pot să ascult. Fiecare salt de peşte, fiecare zumzăit. Fiecare evacuare de fum. Fiecare murmur. Fiecare foşnet, fiecare mişcare.

Acum pot să mă bucur de acea muzică nepusă încă pe ale mele note.

În pat de doi cu unul singur

Iubite drag, ii spun cu glas mut, într-o bună zi vei realiza că toate răspunsurile pe care le-ai aşteptat de-a lungul timpului, se aflau înăuntrul tău, şi nu în lumea exterioară. Vei realiza că minciuna nu reprezintă baza unei eventuale dureri, aşa cum adevărul nu înseamnă neapărat tonul care dă nuanţă fericirii. Vei realiza că sufletul tău nu se va oglindi niciodată în ochii iubirii tale, ci va rămâne ascuns, undeva în spatele oglinzii din palma sa, care te va mângâia şi-ţi va alina de fiecare dată rana lăsată de acele cioburi nevăzute şi pătate cu al tău sânge. Vei realiza că toţi cei pe care nu i-ai cunoscut, au fost cei care, într-o altă viaţă şi sferă, te-au iubit aşa cum îţi doreşti să fii acum, azi şi veşnic mâine. Vei realiza că uitarea nu înseamnă neapărat un început mai blând, aşa cum nici rememorarea şi amintirea momentelor dragi nu pot eluda un fatal, ineluctabil sfârşit. Vei realiza că lipsa iubirii nu înseamnă neapărat neîmplinire. Într-o bună zi vei realiză că poţi să fii fericit în nefericire. Vei realiza că singurătatea sufletească, de cele mai multe ori, poate fi mai plină, în goliciunea sa, decât dragostea neîmpărtăşită.

Şi-acum, iubite, în timp ce mă privesc în oglindă, nu pot să-ţi spun decât că e neatinsă, iar mâna ta lipseşte. Noptiera ta e plină de scrum, iar sub ea se află câteva chiştoace pătate de ruj, ce şi-au destăinuit urma scrumată în afară şi mi-au dezvăluit astfel, partea întunecată a zilei de mâine. Şi abia acum realizez că tu ai mai multe începuturi, iar eu o singură oglindă, care nu poate avea decât un singur sfârşit.

(..)

Îmi aprind o ţigară şi te aştept, în timp ce privesc in oglindă cum te bărbiereşti. Trag un fum, dar gândul mă duce la cioburile uitate şi încerc să recunosc rujul de pe chiştoacele ce zac pierdute sub noptieră. Când o voi face, atunci voi crăpa oglinda, căci în ea păreai al meu.

Într-o bună zi, iubite, cand vei purta din nou barbă, ai sa le duci dorul ţigărilor mele, dar nu vei avea parte decât de un pachet gol şi un pat de doi cu tine singur.

Şi-atunci vei iubi cum n-ai crezut.