Deziderat dus de vreme

Ar fi vrut să aibă din toate câte puţin. Tot timpul, tot ceea ce i s-a dat, a fost prea mult şi nimic. Tot ceea ce-a vrut a fost o mică parte din ceea ce a dat şi i-a fost luat. Niciodată nu a cerut mult, căci se mulţumea cu puţinul acela, ce veşnic i se părea mai mult decât suficient pentru a-şi trăi fericirea. Nu am auzit-o niciodată plângându-se. Ştiam, era tot ce voia şi parcă nimic din ce-şi dorea.

Azi îmi dau seama că a avut dreptate. Firimitura, acea mica parte de dragoste pe care o primea de fiecare dată când o săruta, se alătura acelora pe care urma să le primească şi pe care le-a primit de-a lungul timpului. Astfel, astăzi, realizez că s-a format un întreg de firimituri de-a lungul vremii, din care, dacă s-ar înfrupta acum, setea trecută de iubire ar ţine doar de Apus.

Din fericire, a rezistat timpului. Acum nu mai are nevoie de firimituri, căci nu mai are nevoie nici de acel întreg. În tot acest timp, am invitat-o la masa mea, loc în care si-a dat seama ca merită mai mult decat i se oferea la cealaltă. În tot acest timp i-am arătat că poţi învăţa să mănânci peştele de baltă cu tacâmuri scumpe, stând pe un scaun la Răsărit.

Am învăţat-o că Soarele răsare doar pentru cei care au aşteptat să-l privească plecând.