Frântură

Azi, în timp ce împărţeam aceeaşi ţigară, îmi spunea : "Vezi tu, el niciodată nu m-a sărutat aşa cum îmi doream. Niciodată nu l-am surprins privindu-mă cu dragoste, 'pe ascuns', cu toate că îi pândeam ochii deseori. Niciodată nu m-a dorit cu patos. Niciodată nu a simţit nevoia de mine. De altfel, de multe ori simţea nevoia lipsei mele. (..) Aş fi vrut să mă sărute mai des. Aş fi vrut să îl liniştească îmbrăţişarea mea. Aş fi vrut să mă iubească. Aş fi vrut să mă simt a lui. Aş fi vrut să nu fiu singură. Tot ceea ce-mi doresc acum, însă, este o viaţă departe de el, căci toate sentimentele pe care le păstram pentru el, s-au pierdut în timp, departe de sfera noastră."

Trage încă un fum şi se întinde. Îşi lasă uşor capul în poala mea, pentru a o mângâia, aşa cum îi place. Mă regăsesc în ea şi-i rup o crenguţă din vişinul ce ne ocroteşte deasupra, dornic şi el să-nflorească de-a binelea in zilele ce urmează. I-o prind în păr şi îi sărut fruntea curată. Reuşesc s-o liniştesc, s-o scot din starea dezolantă, citindu-i câte ceva din Paul Verlaine. Îi aprind înc-o ţigară şi continui să mă joc cu buclele ei ce strălucesc in bătaia soarelui, în timp ce parcurg superbele poezii cu buzele uscate.

(..)
Seara vine, uitând de soarele nostru, singurul martor al tuturor nebuniilor, confesărilor noastre din ultimele zile. Am fumat un pachet şi ceva de Marlboro roşu. Cafeaua mea cu lapte s-a scurs pe rochia ei înflorată, dându-i un aspect de fătuca ruşinoasă, ce tocmai s-a iubit în fân cu un călăreţ amorezat. Mă ridic, de teamă să nu-mi dau seama de altele ce s-au petrecut parcă fară ştirea noastră.

Pornim pe căi diferite, însă, într-o clipă, devenim o unică fiinţă pe-o singură cale, căci nicicând n-a fost vorba de două trupuri, ci de două suflete ce respiră pe-o singură gură, ce trăiesc printr-o singură inimă bolnavă.

Bolnavă şi nebună.