Violenta mea indiferenţă.

Da, lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi. De fapt, lucrurile nu sunt niciodată privite din unghiul unui văzător lucid, căci cu toţii devenim miopi când vine vorba să etichetăm într-un mod just un lucru care este văzut cu ochi tulburi de către lumea din jur.
Dacă am putea să ne trezim din această inconştienţă, comă a minţii, spălându-ne cu apă rece, am ajunge, într-un final, în acea stare de nepăsare, de indiferenţă absolută, pe care orice om care face cu uşurinţă lucruri ce pot fi judecate rapid şi deficient, şi-o doreşte .

Eu sunt un astfel de om. Sunt acel om care e în stare să spună, să gândească şi să facă lucruri total necaracteristice lui, lucruri care, desigur, imediat apoi vor fi judecate de către cei din exterior, de către aceia pentru care eu nu sunt decât un alt om ordinar.

Dar nu mai îmi pasă.
Şi de ce aş mai face-o, cand ştiu că oricât ai încerca să pari cel care eşti, nimeni, niciodată, nu va vedea în tine omul a cărui existenţă doar tu o ştii?

"Doar pentru că te-ai înţepat în spinii unui trandafir, nu înseamnă că trebuie să urăşti toţi trandafirii."

Doar pentru că nu eşti aşa cum vor alţii să fii, nu înseamnă că nu eşti cum trebuie să fii.
Doar pentru că ceilalţi nu te văd minunat, nu înseamnă că nu eşti minunat.
Doar pentru că ceilalţi te văd într-un fel, nu înseamnă că nu vei rămâne acelaşi tu, pentru totdeauna.
Doar pentru că ceilalţi îţi spun că eşti josnic, nu înseamnă că au dreptate.
Doar pentru că toţi te fac să plângi, nu înseamnă că tu eşti cel care merită s-o facă.
Doar pentru că unora nu le poţi oferi nimic, nu înseamnă că nu le poţi dărui altora Totul.
Doar pentru toţi te-au trădat, nu înseamnă că o vor face toţi.
Doar pentru că te-ai rănit, nu înseamnă că ai să rămâi rănit.
Doar pentru că eşti nefericit, nu înseamnă că n-ai să fii fericit cândva.

Carpe diem!

Defectul tuturor oamenilor este că aşteaptă să trăiască, deoarece n-au curajul fiecărei clipe. Toţi învăţăm să trăim după ce nu mai avem nimic de aşteptat, iar când trăim nu putem învăţa nimic, fiindcă nu trăim în prezentul concret şi viu, ci într-un viitor fad şi îndepărtat. (Emil Cioran)

Pauză de blog stupid.

Astăzi.

În plină căldură, în plin soare, în plină aglomeraţie, duduia creaţă din spatele meu începe să se tencuiască, să se rimeleze, să-şi înnegrească ochii, să-şi contureze buzele strălucitoare, să-şi definească buclele blonde şi nu în ultimul rând, să-şi cureţe dinţii, printre care probabil că rămâseseră rămăşiţe din ciocolata pe care tocmai ce o îmbucase. De fapt, o înfulecase, căci la nu mult timp după ce-am văzut că începuse să muşte din ea, mi-am ridicat privirea şi gura îi era plină, iar ciocolata dispăruse. În stomacelul ei, desigur.

(..)
După ce s-a tencuit, şi-a aprins o ţigară şi s-a admirat în continuare. O admiram şi eu. O aşa femeie nici că am mai văzut de ceva timp. O contemplam în timp ce schiţa diferite figuri în oglindă - cum trăgea din ţigară, cum sufla, cum îşi ţuguia buziţele sclipicioase, cum îşi încerca privirea "de poză". Amandouă ne minunam de frumuseţea sa orbitoare.

Timp de 20 de minute am stat şi m-am minunat, da. Asta până ce i-a murit motorul şi şi-a vărsat cafeaua pe cămaşa albă.

Am lăsat-o înjurând, căci semaforul intrase pe verde.
Data viitoare să facă bine şi să-şi ia un LIGHEAN cu apă caldă şi detergent. Aşa, pentru orice eventualitate.

(..)
În rest, ce pot spune.. minunată femeie!

Singurătatea mea în doi.

Am realizat că nimeni nu contează. Nimeni nu merită iubirea ta, săruturile tale, mângâierile şi toate cuvintele mari. Nimeni nu contează si nimeni nu va conta, până în acea clipă. Până în acel moment unic, singular. Când am să-l trăiesc, am să fiu şi am să fiu cu totul, căci ştiu, cândva săruturile mele vor găsi buzele şi chipul unui bărbat care va fi altfel decât ceilalţi. Iar atunci va fi lumină şi tot ceea ce va ieşi la iveală va fi adevărata forţă a iubii, ce se regăseşte în profunzimea cuvântului, ce nu a avut nicicând posibilitatea de a se face auzit şi în adâncurile sufletului meu îmbelşugat de iubire, care n-a putut să-şi manifeste dragostea niciodată.

Va fi El.
El şi restul lumii.

Sunt cum n-am mai fost.

Departe de trecut, sunt eu, aici, în prezent. În acel prezent pe care nu am reuşit niciodată să-l văd în lumina viitorului. În sfârşit, perdeaua ce-mi acoperea ochii a luat foc. Odată cu aceasta, tot trecutul s-a făcut scrum, iar cenusa sa a fost luată de vântul candorii. Ochii îmi sunt din nou căprui, iar sufletul.. o, sufletul este din nou al meu.

Sunt atât de fericită..
..cum n-am mai fost.

Compromişii stropi.

Când acel lucru de care te-ai ferit întotdeauna te izbeşte din plin în faţă, în minte şi în inimă, îţi doreşti sa nu fi avut niciodată conştiinţă, suflet şi minte umană. Tot ceea ce îţi doreşti, într-un astfel de moment nenorocit, este să te laşi pradă acelor trăiri netrăite, care au aşteptat întotdeauna momentul în care tu să le dai viaţă şi să le trăieşti. Tot ceea ce vei vrea atunci, va fi să nu fi ştiut ce înseamnă un ţăruş înfipt în centrul spiritului, în plină zi de ploaie. Tot ceea ce ai să simţi va fi dispreţ şi nori deasupra trupului.

În rest - soare terfelit în ploaie.

Reculegerea.

Dacă e să crezi în ceva anume, acel ceva îţi va arăta drumul către regăsirea mult dorită. Niciodată nu am avut privilegiul de a cunoaşte adevărul în reala sa splendoare, căci în mintea mea netrăita refuzam să cred într-un adevăr camuflat. Am preferat să trăiesc în minciună şi să fiu fericită, în nepăsarea gândului de a încerca să găsesc adevărul întunecat al luminii. De cele mai multe ori, mai devreme sau mai târziu, o astfel de atitudine îşi găseşte finalul într-o suferinţă nevoită să existe, suferinţă ce se va transforma într-o vreme îndelungată de fericire, de resemnare, de nepăsare, care nicicând nu va mai cunoaşte sângele ţâşnit din palma trecutului, pe care adoram s-o sărut cu patimă.

Rămân recunoscătoare spiritului refăcut şi acelor semne ce m-au îndrumat către calea luminii interioare.

"A spune cuiva "te iubesc" înseamnă, de fapt, "tu nu vei muri niciodată". " (Sfântul Agustin)

Nu ştiu cum se face, dar în ziua de azi toată lumea iubeşte. În orice mod posibil.

Este strigător la Cer ceea ce se întâmplă cu oamenii din lumea aceasta. Este strigător la Cer în ce stadiu poate ajunge până şi mintea lor, care crede că poate naşte astfel de sentimente, de oriunde, de oricând, oricum.

Este de râs.
Uneori, parca nici cuvinte nu mai am, ci doar zâmbete milostive.

Lume surdă, lume oarbă.

Nu scriu despre nimeni altcineva, decât despre "acea ea", regăsită-n mine de-atâtea ori, de către Sinele meu, care, din când în când, se vrea auzit şi ascultat.
Întotdeauna m-a fascinat ideea de a ieşi din propriul trup şi a mă privi. Întotdeauna am scris despre mine, despre cealaltă eu, care se regaseseste în profunzimea lautricului meu, iar cel care nu a reuşit să vadă acest lucru, să facă bine şi să plece, căci este inapt, incapabil de a vedea ceea ce este cu adevărat incontestabil, indiscutabil şi fără îndoială, de netăgăduit. Pentru mine, acest soi de om nu reprezintă decât un alt om ordinar, comun şi neînsemnat. Un alt seamăn obişnuit. O altă oaie din turma de lângă gardul meu. O altă fiinţă pe care nu o respect mai mult decât le respect pe celelalte.

Şi oricum ar vrea lumea să fie, ea nu va avea niciodată ce va vrea din ceea ce-am avut şi am, căci de va fi să fie aşa, va cunoaşte flăcările Iadului şi cruzimea îngerilor.

(..)
Dar nicio grijă, lume dragă şi mioapă, nimeni nu-şi clădeşte fericirea pe nefericirea mea. Mulţi doar au impresia că o fac, dar greşesc, căci, după cum bine am spus-o de-atâtea ori, ei nu sunt decât inapţi, incapabili de a vedea ceea ce este cu adevărat de netăgăduit. Ei nu sunt decât incapabili de a vedea adevărul ce a fost şi care nu se va schimba niciodată.

În rest, ţie, lume, îţi doresc fericire în fericirea ta fantezistă şi menajată de graiul normalului.

Absoluta ei irealitate.

Acela care este cu adevărat surd va auzi sufletul ei. Acela care n-are glas îi va şopti nemurire în drumul său spre moarte. Acela care n-are ochi o va vedea aşa cum ceilalţi nu pot. Acela care nu are mâini o va îmbrăţişa chinuit de dor. Acela care nu are picioare, va alerga spre eternitatea ei. Acela care n-are inimă, o va iubi cu patimă.

Acela care o să fie veşnic în irealitatea ei, va fi pe veci cu ea.

Totul lasă urme.

Timpul curăţă orice rană. O spală, o îngrijeşte, o pansează şi îi aşteaptă vindecarea. Cu toate acestea, semnele rămân, şi oricum ar fi, nu vei putea scăpa niciodată de urma lor.

Tot ceea ce îţi rămâne de făcut este să nu le întorci sângerarea, căci de o vei face, timpul îţi va amputa sufletul şi îţi va ucide trupul.

(..)
Învaţă să fii propriul tău tămăduitor, căci timpul poate fi cel mai mizerabil vraci.

Hotarul meu drag.

Între liniştea care a cunoscut zbuciumul, frământarea sufletească şi învolburarea, tulburarea trupească, am stagnat eu. De ceva vreme, trupul meu nu mai dă ascultare sufletului, iar acesta pare că se odihhneşte liniştit în a sa năucitoare torturare.

Nimic nu îl mai face fericit. Nici măcar gândul c-a fost odată fericit.

Departe de tot.

Departe de lumea năucitoare, îmi găsesc liniştea nicăieri altundeva decât în mine.
Departe de sunete şi zgomote surde îmi trăiesc emoţiile singurătăţii şi ale demenţei.
Departe de ei toţi, îmi trăiesc ziua cu bucurie.
Departe de viaţa lor mult aşteptată, îmi pregătesc sufletul pentru resemnare.
Departe de dragostea lui mărginită, îmi regăsesc Sinele de mult pierdut.

Între apropierea de mine şi depărtarea de ei, sunt eu, cea de altădată.
Şi numai eu ştiu cât dor mi-a fost de mine.

Acelaşi el, dar altul.

S-a schimbat.

Din păcate pentru amintirile mele, s-a schimbat în rău, cu toate că mintea sa întotdeauna va nega acest adevăr trist. Îmi regret toate trăirile, tot trecutul şi odată cu acestea, îmi regret partea care a murit odată cu noi. De-acum n-am să-i mai protejez sufletul. N-am să-i mai ajut întoarcerea şi nici n-am să mă mai întorc la vechea eu. Şi de ce aş face-o? Căci doar n-am să mai pot iubi un suflet care s-a vândut.

Aici s-a terminat totul. Ferice de ei.

"E vina lui şi dreptul meu la fericire."

Cu inima-mpăcată.

M-am întors în vechea mea grădină, cea care nu poate iubi decât florile roşii. În drum spre ea, am rupt câţiva crini, pe care speram să-i pot ascunde undeva, lângă teiul meu singuratic, dar au murit în mâna mea cu puţin timp înainte de-a ajunge.
A cui să fie vina şi pe-a cui floare s-o sărut? Căci sunt cu inima-mpacată şi cu mireasma crinilor neînsufleţiţi pe chipul plâns de dorul florilor mele.

Cât dor mi-a fost de florile mele roşii. Şi cât de mândră am fost tot timpul de ele.
Cum am putut să le laş pentru nişte crini reci şi decedaţi de mult?

Şi cum să nu fiu cu inima-mpacată, când ştiu că oricum ar fi, locul meu de sub tei îmi va rămâne mie pentru totdeauna?

Indignare.

Sunt revoltată.

Lumea din ziua de azi nu mai are respect pentru absolut nimic. Nici pentru cei din jur, nici pentru cei apropiaţi lor, nici pentru ei înşişi, nici pentru Biserică. Cu toate acestea, Duminica, din ce în ce mai mulţi oameni păşesc pe pragul Său. Cum se face una ca aceasta? Că doar n-au avut cu toţii revelaţii şi au simţit brusc nevoia de Biserică şi de Dumnezeu.

(..)
N-am văzut niciodată un om care să meargă la Biserică pentru a mulţumi. Toţi merg pentru a cere, iar asta se întâmplă doar în momentele în care se simt abandonaţi. Mulţi vin şi cer, promiţând, odată cu aceasta, că se vor îndrepta şi categoric, că vor încerca să fie oameni mai buni. Desigur, e absolut evident pentru toată lumea că acest scurt moment ţine până în clipa în care păşesc în afara bisericii, căci, făcând aceasta, ei nu fac decât să redevină ceea ce au fost înainte. Pleacă făcând o cruce impusă şi purtând în bietele lor suflete nenorocite speranţa că Bunul Dumnezeu îi va ajuta.

Aceia care vin, cer şi primesc, într-un bun şi aşteptat final, nu se mai întorc pentru multă vreme la Biserică. Cel puţin, n-o mai fac până nu cunosc din nou cărările anapoda ale vieţii.

(..)
Sunt mult mai revoltată pe cei care vin la Biserică din teama de Dumnezeu, şi nu pentru că ar simţi cumva nevoia de El. Sunt revoltată pe absolut toţi cei care cred că au o legătură deosebită cu Divinitatea, când, de fapt, Aceasta, cu ei nu are decât una firească. Sunt revoltată pe cei care îşi impun să creadă în El.
Sunt revoltată pe toţi fariseii, pe toţi perfizii şi pe toţi pângariţii care au impresia că vor fi iertaţi pentru un singur pas făcut spre Biserică. Sunt revoltată pe cei care au simţirea ca sunt apropiaţi Lui, căci această rătăcită simţire nu îşi are rădăcina decât în sentimentul şi gândul de teamă pe care îl au pentru El.

Asta nu e credinţă, ci o simplă simulare, o greţoasă prefăcătorie, care mă face să mă întreb dacă nu cumva respir acelaşi aer cu diavoli înaripaţi.

Reaflare.

De fiecare dată după ce recitesc o carte, găsesc în ea cuvinte în care nu m-am regăsit ultima data când am citit-o. Vorbesc, desigur, de acele cuvinte în care mă regăsesc de-a dreptul, după câteva dăţi de lecturare.


"Defectul tuturor oamenilor este că aşteaptă să trăiască, deoarece n-au curajul fiecărei clipe. Toţi învăţam să trăim după ce nu mai avem nimic de aşteptat, iar când trăim nu putem învăţa nimic, fiindcă nu trăim în prezentul concret şi viu, ci într-un viitor fad şi îndepărtat. (Emil Cioran)

(..)
Câtă dreptate. De ce oare n-am luat aminte la cuvintele lui încă de prima dată când le-am auzit? Şi de ce nu avem curajul să trăim fiecare clipă?

Câtă prostie.
Îndurare. Milostă de noi, căci sărmani proşti mai suntem.

Regăsirea funebră

Pentru sufletul ei mort de mult, mă înclin şi îi ofer trupul meu viu şi rece.

(..)
Niciodată nu am putut să mă detaşez de propriul spirit, motiv pentru care am asistat la uciderea sa lentă.

Încă îmi amintesc despărţirea de el.
Încă simt fiorul mortuar şi orice aş face, nu pot scăpa de această tresărire lugubră, care mă pândeşte până-n cele mai dulci gânduri ale reîntoarcerii.

(..)
Iartă-mă, suflet.
Iartă-mă, căci n-am ştiu să te păstrez pentru mine.

Ploaia mea cu soare blând.

Întorcăndu-mă spre trecut, cu aceşti doi ochi ai prezentului, observ anumite nuanţe care se reflectă în mirodeniile ploii din noaptea în curând uitată, ce prevestesc un viitor cu soare şi rândunele-de-ploaie.
Sunt pregătită să-mi iau zborul de pe gardul mult iubit odată.

Aripile mele nu vor mai zbura niciodată catre braţele tale.
Trupul meu nu va mai cunoaste însufleţirea gurii tale, iar chipul meu nu va mai fi niciodată privit de către ai tăi ochi, pe care numai eu ştiu cat i-am iubit.

Am să plec spre copacii singuratici.
Acolo îmi voi găsi liniştea.

Noapte bună, soare crud.
Noapte bună pentru totdeauna.