Cu inima-mpăcată.

M-am întors în vechea mea grădină, cea care nu poate iubi decât florile roşii. În drum spre ea, am rupt câţiva crini, pe care speram să-i pot ascunde undeva, lângă teiul meu singuratic, dar au murit în mâna mea cu puţin timp înainte de-a ajunge.
A cui să fie vina şi pe-a cui floare s-o sărut? Căci sunt cu inima-mpacată şi cu mireasma crinilor neînsufleţiţi pe chipul plâns de dorul florilor mele.

Cât dor mi-a fost de florile mele roşii. Şi cât de mândră am fost tot timpul de ele.
Cum am putut să le laş pentru nişte crini reci şi decedaţi de mult?

Şi cum să nu fiu cu inima-mpacată, când ştiu că oricum ar fi, locul meu de sub tei îmi va rămâne mie pentru totdeauna?