Indignare.

Sunt revoltată.

Lumea din ziua de azi nu mai are respect pentru absolut nimic. Nici pentru cei din jur, nici pentru cei apropiaţi lor, nici pentru ei înşişi, nici pentru Biserică. Cu toate acestea, Duminica, din ce în ce mai mulţi oameni păşesc pe pragul Său. Cum se face una ca aceasta? Că doar n-au avut cu toţii revelaţii şi au simţit brusc nevoia de Biserică şi de Dumnezeu.

(..)
N-am văzut niciodată un om care să meargă la Biserică pentru a mulţumi. Toţi merg pentru a cere, iar asta se întâmplă doar în momentele în care se simt abandonaţi. Mulţi vin şi cer, promiţând, odată cu aceasta, că se vor îndrepta şi categoric, că vor încerca să fie oameni mai buni. Desigur, e absolut evident pentru toată lumea că acest scurt moment ţine până în clipa în care păşesc în afara bisericii, căci, făcând aceasta, ei nu fac decât să redevină ceea ce au fost înainte. Pleacă făcând o cruce impusă şi purtând în bietele lor suflete nenorocite speranţa că Bunul Dumnezeu îi va ajuta.

Aceia care vin, cer şi primesc, într-un bun şi aşteptat final, nu se mai întorc pentru multă vreme la Biserică. Cel puţin, n-o mai fac până nu cunosc din nou cărările anapoda ale vieţii.

(..)
Sunt mult mai revoltată pe cei care vin la Biserică din teama de Dumnezeu, şi nu pentru că ar simţi cumva nevoia de El. Sunt revoltată pe absolut toţi cei care cred că au o legătură deosebită cu Divinitatea, când, de fapt, Aceasta, cu ei nu are decât una firească. Sunt revoltată pe cei care îşi impun să creadă în El.
Sunt revoltată pe toţi fariseii, pe toţi perfizii şi pe toţi pângariţii care au impresia că vor fi iertaţi pentru un singur pas făcut spre Biserică. Sunt revoltată pe cei care au simţirea ca sunt apropiaţi Lui, căci această rătăcită simţire nu îşi are rădăcina decât în sentimentul şi gândul de teamă pe care îl au pentru El.

Asta nu e credinţă, ci o simplă simulare, o greţoasă prefăcătorie, care mă face să mă întreb dacă nu cumva respir acelaşi aer cu diavoli înaripaţi.