Translucida negreală.

Ce se întâmplă când toate lucrurile din porţelan ni se par din plastic? Dar când plasticul ne pare porţelan? Şi ce se întâmplă apoi, când ne dăm seama că nu avem nimic de preţ?

Ce se întâmplă când ne dăm seama că tot ceea ce aveam nu a fost, de fapt, decât rugină scăldată-n aur?

Abandonare.

Am ales, poate pentru prima dată, să-mi ascult vocea raţiunii. Spre surprinderea mea, lăuntricul meu pare-se că se dezvoltă frumos, cunoscand astfel, luminarea lucidă, sensibilă întunericului de altădată . Astfel, am reusit să-mi îndepărtez singură perdeaua ce-mi acoperea ochii, pe care mi i-au terfelit toti ceilalţi, în trecutul timp .

Nu mai vreau nimic din ce-am avut.
Nu mai vreau nimic din ce-am crezut că am nevoie.
Nu mai vreau să trăiesc în gânduri de viitor prea dulce şi imposibil.
Nu mai vreau sărutările după care muream odată.
Nu mai vreau şi nu mai simt că vreau ceva.
Nu mai pot să aştept nimic, căci, după cum spunea Paler, aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.

(..)
Am ales să învăţ a trai.

Imprevizibila mea trăire.

"Nu în puţine cazuri, femeia şi bărbatul nu ştiu să se despartă la vreme. Aşteaptă să dispară tot ce i-a apropiat şi legat, până ajung să le fie silă de ei. În loc să transforme despărţirea însăşi în ceva deosebit, de care să-şi aducă aminte cu duioşie mai târziu, târăsc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urât." (Octavian Paler)

"Azi, ştiu că în lumină există şi umbre şi că fericirea e uneori dureroasă."

Vorba lui Paler : "Loviturile vieţii nu sunt numai distructive, ci şi constructive; ca loviturile ciocanului în dalta unui sculptor priceput."

"Orice singurătate are momentele ei de orgoliu."

E ciudat cum poţi să pleci fericit şi împlinit dintr-un loc anume, iar apoi, după câteva ceasuri, să te întorci tot acolo, în acelaşi loc, mai nefericit ca niciodată. E ciudat cum poţi să trăieşti două sentimente contrare în aceeaşi zi.
E ciudat cum poţi avea acum Totul, iar într-o secundă, Nimicul.
E ciudat cum putem avea capacitatea de a ne resemna brusc.
E ciudat cum putem pleca după un sărut de despărţire, împăcaţi cu durerea.
E ciudat cum nimeni nu poate vedea fiinţa din tine.
E ciudat cum avem puterea de a înălţa capul după o dezamăgire.

E ciudat cum, în esenţă, tot singuri suntem.

Aleanul spiritului strangulat.

Tot ceea ce-mi amintesc atunci când nu suntem împreună, este pielea lui. Mirosul pielii lui. În timp ce mă scald în amintiri, tânjesc ca el să-mi cureţe suferinţa şi dorul de el cu apă şi săpun.
Întotdeauna mi-am închipuit durerea că fiind o vană în care curge continuu o apă murdară. Dacă ai puţin noroc, chiar şi legat fiind, poţi să-i reglezi cursul. Uneori chiar şi culoarea. Dacă nu, singura şansă de scăpare este evadarea înspre visare. Moartea însăşi. Înecarea sublimă.
Mă simţ neputincioasă şi tot ceea ce-mi rămâne de făcut acum, când trupul îmi va fi învăluit de întreaga apă, este să-mi salvez amintirea pielii lui. Doar astfel aş evada din suferindul suflet, dus de mult în căutarea sufletului său geamăn.

Pe toţi i-aş da pe unul singur.

Vreau Totul şi Nimicul de la el.
Vreau întreg trupul şi sufletul.
Vreau mintea lui, în care să mă încânt singură.
Vreau gura lui doar pentru mine.
Vreau să cuprind neatinsa lui inimă.

Îl vreau cum este şi-l vreau mai mult cu fiecare clipă ce trece peste noi.
Peste noi amandoi.

Suflet vicios.

Iubesc şi mă simt fericită. Iubeam chiar şi-atunci când eram nefericită, căci nici măcar nenorocirile nu m-au împiedicat să iubesc ceea ce stiam, în sinea mea, că avea să fie pentru mine.
Pentru mine şi pentru totdeauna.

Niciodată n-am ştiut să-mi exprim fericirea şi nefericirea în termeni inteligibili. N-am să ştiu niciodată şi nici nu e nevoie imperioasă, căci sunt dispusă să îndur orice pentru el.
Niciodată n-am ştiut să-mi ucid sentimentele în faşă, atunci când îmi trăiam chinul şi îmi era absolut necesară o moarte lentă a iubirii intense. Această iubire intensă şi violentă m-a acaparat atât de mult, încât spiritul meu nu-şi mai vede rostul decât trăind prin ea.

(..)
Mulţi vor spune că toată aceasta nu poate fi decât o prostie, o stupiditate şi-o enormitate. O fantasmagorie infantilă. O trăire de moment.

Iar eu nu pot decât să îmi acopăr urechile şi să-mi trăiesc nebunia autentică în braţele lui, până la capătul puterii inimii, căci el îmi înţelege demenţa, iar pentru mine asta este tot ce contează.

În rest, potopul !

Nimeni nu poate.

Nimeni nu poate să conteste tot ceea ce se întâmplă cu noi înşine. Nimeni nu poate să conteste realitatea. Nimeni nu poate s-o accepte. Nimeni nu are puterea de a-şi privi realitatea cu ochii minţii, căci dacă ar face-o, mintea i s-ar întuneca, iar inima i s-ar opri.

Eu îmi accept realitatea, pentru că o simt. Realitatea mea a fost întotdeaua UNA, aşa cum destinul, de altfel, este UNUL singur. Nimeni nu-mi poate bruia destinul, căci el a fost scris dinainte să apară sfinţii, femeile şi toţi ceilalţi, care cred că îşi pot continua destinul lor spre fericire, bătând pasul pe una din căile drumului meu.

Eu îmi accept destinul, căci îl simt şi l-am văzut.
Destinul meu este fericirea râvnită de către cei lacomi, care, mai devreme sau mai târziu, vor trebui să reziste focului stârnit din inimă, care nu se apinde decât cu lumânarea pedepsei, în locul scris şi dat de mult. În Iad.

(..)
Îngeri vouă!

Va dăruiesc îngerii ce mă iubesc, pentru a vă ajuta ridicarea-n Paradisul mult iubit.

Tortură consfinţită

Nu ştiu ce urăsc, de ce urăsc, dar ştiu că urăsc tot. Totul din juru-mi dă naştere acelor migrene care, atunci când te slăbesc, revin brusc, în forţă şi parcă mult mai acute.

(..)
Acum sunt într-un moment de micranie ascuţită şi nu pot să înghit pe nimeni.
Închei, deci.

*Cum spunea E. , uneori ţi-ai dori să fii canibal, şi nu din plăcerea de a devora vreunul, ci din aceea de a-l vomita.

Ordinarii de voi! De noi.

Trăiesc într-o lume imbecilă. S-a spus cândva, că dacă vrei să schimbi lumea, mai întâi trebuie să recunoşti faţă de tine însuţi că faci parte din ea.

(..)
Da, sunt o imbecilă şi eu, ca toţi ceilalţi, se pare. De ce aş fi altfel, adică? Sunt o imbecilă care nu-şi doreşte să schimbe lumea. Si-n general, drept fie, nu-mi doresc să schimb pe nimeni. Nu am puterea şi oricum, mi-aş servi forţele degeaba. Mă scald în aceeaşi oală cu toţi ceilalţi şi se pare că până acum m-am simţit în deplină armonie cu ei. Ba chiar mă simţeam oarecum aleasă, căci în mintea mea, a te scălda în propria baltă de sânge, chiar dacă o faci împreună cu cei care te-au rănit, mi se părea ceva ce ţine de suprafirescul trupului şi al spiritului, căci nimeni n-ar fi atât de prost, cum sunt eu, de altfel, încât să stârnească focul deasupra căruia ştie că va fi pus mai târziu, în drum spre jertfire.

De atâta nefericire, mă întreb ce se întreba şi nefericitul E. - voi ajunge vreodată atât de pură, că nu mă voi putea oglindi decât în lacrimi de sfinţi?

Utopie rizibilă, dar de-nţeles.

Da, mintea nu poate să nască iubire, ea poate doar s-o constate. Nu poţi să simţi ăiubire decât în momentul în care ai iubit atât mintea, cât şi trupul, cu al său miros şi freamăt, căci altfel, nu poate fi vorba decât o iubire mintală. Este de-a dreptul ridicol să nu înţelegi şi să înţelegi, totodată, ceea ce spun.

"Oricat m-aş lupta pe culmile disperării, nu vreau şi nu pot să renunţ şi să părăsesc iubirea." (Emil Cioran)

"Un suflet care să nu fie pierdut? Arătaţi-mi-l !"

Dimineaţa mea a început în plină după-amiază. Am reuşit, după o vreme îndelungată, să îmi sting setea de somn adânc, profund şi continuu. Mi-am savurat cafeaua, am tras însetată din ţigară şi m-am gândit la cât de imatură şi ingenuă sunt şi la viaţa pe care sunt pe cale s-o închei, metaforic vorbind, desigur. Sper ca după ce-am să fac 20, să am revelaţia supremă a minţii şi-a inimii, iar odată cu aceasta, să încep a mă maturiza şi a gândi lucrurile cu o minte mult mai liniştită, să îmi păstrez tot ce-am avut şi să învăţ să am grijă de întreg sufletul meu.

"Un suflet întreg, chiar dacă se abate pe căi rătăcite, rămâne mare." (Camil Petrescu)

Vremelnice negrituri.

Întotdeauna m-au iritat teribil oamenii din exterior, care şi-au spus punctul de vedere în ceea ce priveşte o problemă mult prea greu de înţeles pentru a lor minte. Evident, mă refer la un punct de vedere total tâmpit, căci necunoscând factorii, pe care nici măcar cei din interior nu-i cunoşteau în totalitate, n-au făcut decât să lase pete pe albii pereţi.

Câtă prostie! Ce judecată şi ce suflete fără de suflet!

Judecaţi-mi judecata, dar oricât aţi judeca-o, veţi realiza, în timp, că petele negre nu au avut decât rolul eşarfei ce v-a acoperit ochii, văzători orbi!

Acum nu pot să fiu decât fericită, căci ştiu, cândva veţi bate cu pumnii în pereţii mei albi.

Cursul versurilor.

Probabil că la 20 de ani am să învăţ încă poezii pe care am să caut să le înţeleg. Pe la 30 am să realizez că, de fapt, nu le-am înţeles atunci când le-am învăţat şi am să încerc, desigur, să le dau un nou sens. La 50 de ani am să-mi dau seama că puteam să le scriu chiar eu însămi, iar la 80 de ani, probabil am să-mi doresc să fi murit de tânără.

Momentan nu am nici 20 de ani, deci nu-mi rămâne de făcut decât să trăiesc în versuri, cu toate că peste câteva decenii vor avea să trăiască ele prin mine.

(Şi dacă n-ai să-mi dai crezare,
Nici când ai să mă iubeşti,
Să te ferească îngerii
Şi chipuri vagi de-a mea pedeapsă
Căci va fi sodom în lumea ta,
În care am trăit cândva
Când eu, ştiu bine,
Eram a ta.

Şi dacă n-or să te blesteme
Toţi cei care te-au mai iubit,
Toţi cei la care te rugai
Să-ţi dăruiască ce aveai,
Eu am să-ngenunchez în urma-ţi,
Şi-am să-ţi arăt cât ai greşit,
Când singur ochii ţi-ai orbit.

Azi, eşti doar rătăcit.

Rămâi cu bine, drag al meu,
Ce te vei vindeca târziu,
Dar prea târziu pentru-ai mei îngeri,
Ce au ştiut ce n-ai văzut,
Căci dragostea e veşnică,
Dar a ta nu va fi mereu.)

"Singurătatea nu te învaţă că eşti singur, ci singurul."

"Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trist şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine."

Cioran o spune, desigur. Nu am putut să nu postez acest paragraf, caci prea s-a aflat 'în afara acelor 4 pereţi' ..

*Vezi şi Apocalipsa după Cioran, '98.

Am spus-o de prea multe ori, dar sacul se umple cand nu te aştepţi.

Niciodată n-am reuşit să-mi văd nenorocirile mai nenorocite decât nenorocirile celorlalţi. Totul are un final, orice ar spune oricine. Orice aş fi spus şi gândit chiar eu. Sunt cât se poate de luminată. Şi culmea, de data asta, luminată nu mi-e doar mintea.

Slavă Cerului că există Soare şi îngeri.

Unealtă sufletească. Meridian 0

*Un mare, mare înţelept spunea că lumea este împărţită în două. În cei precum Hitler şi Freud şi cei ca noi, restul, cei cârpiţi de mântuială, care se apropie de măreţie, dar niciodată nu o ating. Pe scurt, noi suntem masele consumabile.

Freud folosea hipnoza pentru sufletele bolnave. Astăzi, din păcate, nu mai există Freud, nu mai există nici ustensilele lui, nici energia lui, deci singura noastră soluţie este să ne cârpim rănile cum putem. Trebuie să ne folosim de uneltele pe care le posedăm şi să ne curăţim singuri sângele pe care, mai devreme sau mai târziu, îl vom opri, indiferent de ceea ce gândim în momentul suferinţei.

M-am întors în lumea cancerului mai repede decât credeam. Aş fi fost un elev-exemplu al lui Fred, căci pentru bolile sufleteşti de care vorbea el, am reuşit (cu greu, ce-i drept) să le găsesc un leac. Pentru fiecare boală în parte există un leac. Fie că a fost găsit, fie că nu, undeva el există.

Undeva acolo, sau undeva aici, înăuntrul tău.
Trebuie doar sa ai răbdare şi inimă să-l simţi.

Pauză de blog. Iarăşi.

Revin într-o lună.

La revedere!

Antitetic

Nu am fost, nu sunt şi n-am să fiu niciodată un om cu minte la cap, deştept, abil şi cultivat. Sunt omul cu foarte puţine calităţi şi foarte multe defecte. Nu sunt nici frumoasă, nici deşteaptă, nici citită şi nici măcar interesantă. Uneori păr a fi câte puţin din fiecare, dar nu este decât o simplă năluceală. Sunt, aşadar, omul cu puţine de luat şi multe de dăruit. Sunt omul diferit de restul celorlalţi, şi nu în sensul în care ceilalţi sunt diferiţi de restul, desigur. Sunt cel care te aude, când ceilalţi rămân surzi şi cel care te vede, când ceilalţi orbesc. Sunt cel care este, de fapt, cum alţii nu îl văd. Sunt cel care îţi poate dărui totul, dacă îl simţi. Sunt tot ce poate fi mai rău. Sunt tot ce poate fi mai bun şi tot ce îmi doresc să fiu.

Păr cu vreţi voi, sunt cum nu simte niciunul.

O oră-n două

Lucrurile pe care le am în preajmă nu reuşesc să îmi umple singurătatea, constat. Cu toate că reuşesc să vorbesc uneori, îmi dau seama că, într-un final, tot singură rămân.

De data asta m-am hotărât. Vreau să îmi recapăt mândria şi demnitatea de om puternic. Omul care eram odată. M-am săturat să mă autocompătimesc. Viaţa pare a fi lungă şi ar fi o mare nedreptate să o scurtez din cauza unor evenimente, oameni, trăiri, care mai târziu mi se vor părea neînsemnate, mărunte, trecătoare şi ordinare.

(..)
Cadenţa asului de ceasornic pare că dansează lent, însă ştiu, timpul trece, şi trecând, îmi trăieşte viaţa şi o vindecă.

Amorul ei predestinat

Privind spre viitor, cu ochii din trecut şi mintea din prezent, îşi da seamă că nu îşi regăseşte Sinele decât în el, cu toate că a încercat să şi-l descopere şi-n sufletul celorlalţi. Acest lucru, însă, nu a făcut decât să-i întărească sentimentul pe care îl avea, cu toate că refuza să-l recunoască - acela că îl iubeşte ca-n ziua lui August.

Sinidisis singular

Pentru voi este un simplu element secund. Un alt individ. O altă gură ce vă înghite aerul.
Pentru voi este doar un altul. Un alt bărbat printre ceilalţi. Un alt trup, o altă minte. O oarecare minte. Un oarecare suflet, o oarecare fiinţă.

Pentru voi nu înseamnă nimic, dar pentru mine înseamnă totul.

Mie îmi pasă

Sărmanul animal este bine şi nevătămat. Nu a suferit nicio rană şi nu i s-a turnat nici cianură pe mordă. Îşi ispăşeşte pedeapsa, totuşi, într-un coteţ îngust, dar având în vedere alternativa, prefer să-l văd şi-ntr-o colivie.

Adevărul este că putea fi mai rău.
De fapt, oricând poate fi mai rău decât răul care se întâmplă.

Lătrătorul care muşcă

Întoarsă acasă pentru puţin timp, m-am repezit la fereastră. Am nimerit exact când sărmanul om le povestea altor doi cum a fost atacat de propriul câine, '"în propria casă", cum i-a dat două picioare pentru a-l zgorni, fără efect, în fapt şi cum a suferit câteva copci la mână stânga în urmă acestui incident neprevăzut şi nefericit. N-am apucat s-aud decât câteva fraze, căci muncitorii care lucrau la casa de lângă nici gând să se oprească din lucru. Culmea, au făcut-o abia după ce discuţia dintre cei trei se sfârşise. Nu am văzut încă făptura şi probabil că n-am s-o văd până diseară, când omul se va întoarce de la muncă şi poate o va elibera. Nu ştiu nici măcar dacă i-a tras un glonţ în cap câinelui, dacă l-a otrăvit, sau dacă, pur şi simplu, i-a tăiat beregata, cu toate că mă îndoiesc de astfel de atrocităţi. Vreau să cred că păctosul animal a avut un moment de rătăcire şi că nu va fi pedepsit într-un mod sângeros de către stăpân. Sper că diseară, sau mâine, cel târziu, să latre din nou când voi deschide geamul-uşă. Va fi pentru prima oară când mă voi bucura să-l aud într-o astfel de circumstanţă.

(Mi-am amintit de un moment - ce putea fi tragic - pe care l-am trait la ţară, când aveam în jur de 6 ani. Aveam un câine-lup, Ringo, căruia, după ce-mi făcusem un oarecare curaj, i-am dus de mâncare. Nu ştiu ce-a fost în capul meu atunci, căci după ce i-am pus mâncarea în faţă şi a început să hazdupă, l-am tras de coadă. Atât mi-a fost. S-a întors cu o viteză formidabilă, m-a trântit cu faţa la pământ şi a început să mă zgârie pe de-a lungul corpului. De muşcat, nu cred că a muşcat din mine, căci semne nu am, culmea! :) Noroc că s-a găsit o duduie de la brutăria de lângă să ţipe şi să arunce cu pietre, căci altfel, rămâneam 'fără cap şi fără coadă'. M-am ridicat şi am luat-o la fugă din ghearele.. câinelui-morţii, uitându-mă încremenită la tricoul cu buline colorate, pe care mi-l făcuse franjuri.)

Momente nesănătoase

Nu ştiu cum se face, dar veşnic trebuie să iau parte, direct sau indirect, la fel şi fel de momente neplăcute. În dimineaţa zilei de astăzi, în timp ce-mi periam motanul şi priveam împreună pe fereastră, am asistat, fără să vreau, la un eveniment oarecum neplăcut. În curtea din faţă, loc unde, din camera mea, reuşesc să văd absolut tot ceea ce se întâmplă, câinele, cel care mă latră de fiecare dată când deschid geamul-uşă, într-un moment de rătăcire, şi-a atacat stăpânul. Fără să pot face ceva, am privit încremenită cum îl umple de sânge pe bietul om. Rămasă pironită, cu smocurile de blană ale lui Bozo în mână, am urmărit întreg evenimentul, care s-a finalizat odată cu plecarea sărmanului la spital.

Sper să nu împuşte păcătosul căţel, cu toate că gura care muşcă mâna ce-o hrăneşte, în mod normal, este cusută pentru totdeauna.

Revenire în lumea mea. În cea pe care mi-o doresc eu.

Dacă ar fi să fac abstracţie de lumea mea, cea în care trăiesc, de viaţa pe care sunt condamnată s-o trăiesc şi de oamenii pe care îi am lângă mine, mi-aş alege singură drumul spre viaţă. Aş renunţa la facultate, la oamenii pe care îi cunosc şi de care oricum nu sunt ataşată (prieteni nu am, deci se exclud din ecuaţie), la confortul pe care se presupune că îl am şi m-aş muta undeva, relativ departe, la ţară. Mi-aş construi o căsuţă 'cu de toate', o grădină frumoasă, aranjată cu tot felul de legume, pomişori, flori, în care mi-aş pune un leagăn şi-un chaise-longue, lângă nelipsita măsuţa de sub umbreluţă, unde aş sta dimineaţa la cafea şi seara la ceai. Aş ÎNĂLŢA o bibliotecă în mansardă (nu sunt cultă, nici citită, dar sper, până dau colţu', să ajung la un anumit nivel, macar mediocru) şi aş da o petrecere boemă în fiecare sâmbătă, pentru a-i bucura, câtuşi de puţin, pe cei care muncesc aprig, indiferent de "vreme şi boală", aşa cum făceau bunicii mei, când eu şi cu soră-mea alergăm ca îndobitocitele desculţe prin bostane. Desigur, cele 20 de pisici ar fi nelipsite din peisaj.

Îmi doresc o viaţă aşa cum o văd eu, una pe care s-o trăiesc aşa cum îmi doresc şi de care să mă bucur în fiecare zi. Îmi doresc mult în puţinul meu, căci e irealizabil. Cel puţin, momentan. Poate, peste ani, am să-mi iau traista de ducă şi am să mă îndrept spre calea care mă va duce spre căsuţa mea. Cea cu mâţe şi fericire.

Paranteză de blog "deprimant", cum ar spune cineva..

Da, conduc şi eu. Încă o duduie pe şosele în plus, deci. Când o conduc pe răpciugoasa, stau pe banda domolilor. Când sunt cu cealaltă, stau ori pe cea a stresaţilor grăbiţi (de obicei, asta se întâmplă după ce ultima oară am mers cu răpciugoasa), ori pe cea a înceţilor pe cale sa ejaculeze dorinţă de adrenalină, care-şi iau inimă-n dinţi, pedală la picior şi prind curaj pentru a face stânga de volan, îndreptându-se spre cea a regilor şoselelor. Când sunt cu răpciugoasa, văd altfel lucrurile. Nu-i mai înjur pe Loganişti şi parcă nu mă mai frustrează nici cel din faţa mea, care merge cu 50/h, unde, în mod normal, se merge cu 80/h. Sunt mai calmă şi mai în lumea mea. Când sunt cu cealaltă (şi vorbesc efectiv de zilele în care am faze de copil prost, răsfăţat şi cu prea multe pârţuri în cap, care, de fel, sunt puţine la număr) dau flashuri şi mai trag şi câte-o-njurătură gen : 'Da' mai du-te-n.... , nu vezi că eşti pe banda a treia? Marş pe banda maidanezilor, că eu mă grăbesc!'. Aşadar, una sunt când o pedalez pe răpciugoasa, şi altă sunt când o domin pe cealaltă.

Ieri am fost cu răpciugoasa. Eram pe banda a treia, unde e WOW cu răpciugoasa. Era liber şi-mi era dor de cealaltă, care îşi făcea somnul, aşa că am încercat cu greu să prind ceva mai mulţi km/h. De la atâta adrenalină, mi-a venit pofta de fumat, drept care am început să caut o brichetă, că să-mi aprind prima ţigară din după-amiază aceea şi să-mi fac pofta. Cu gândul la brichetă şi la locurile în care aş putea să scormonesc, cu un ochi în faţă şi cu unul în maşină, în spate nu m-am mai uitat. De unde dracu un al treilea ochi? Când mi-am găsit bricheta, un nătăfleţ cu o decapotabilă, care ajunsese în dosul răpciugoasei mele, îmi dădea flashuri, în semn să mă tirez de pe banda LUI. Era cu o duduie blondă, care îşi ridica mânuţele în bătaia soarelui. Se oglindea atât de frumos, încât aveai impresia că razele lui străbat o mare întindere de apă. Dar nu era vorba de aşa ceva, desigur. Duduia doar avea braţele pline cu brăţări din aur PUR, care mai de care mai lată şi mai sclipicioasă, primite, probabil, de la bătrâneii de care are grijă. Noaptea, desigur, caci mulţi dintre ei nu îşi mai pot face nici nevoile, darămite să şi le mai şi ridice în toiul nopţii? Am început să bolborosesc ceva, m-am mutat pe banda a doua şi mi-am aprins ţigara. M-am calmat şi mi-am continuat drumul.

Seara, când m-am întors, am trezit-o pe cealaltă şi am luat-o 'la ture', cum ar spune decapotistu'. Încă mă aflam în acea stare în care mă aduce, de obicei, doar răpciugoasa, deci, puteam să observ mult mai bine toate detaliile căcăcioase din jurul meu.

Astfel, mi-am întărit o veche concepţie. Când eşti cu o maşină care e văi de capul ei, lumea te tratează că pe un dos şi se uită urât, ba chiar îţi trage o înjurătură sonoră atunci când o mai gafezi. În schimb, când eşti cu O ALTA, nimănui nu-i mai cade să facă tot ceea ce ar face în mod normal, dacă ai umbla cu o maşină de trei parale, cum e a mea răpciugoasă, de exemplu.

Şi cum dracu să dau mai mult de trei parale pe lumea de astăzi, când nu valorează nici cât bricheta căzută sub scaunul răpciugoasei?

Minunata mea namilă

Aşa cum lacul Loch Ness îşi are propriul stăpân, ce domneşte din adâncurile cele mai tăinuite şi negândite de obtuzul gând al omului simplu, la fel şi lacul meu are unul. De fapt, în orice adânc al unui lac sălăşluieşte un monstru nevăzut, ci doar bănuit si dorit în inconştientul profund şi teribilist al sufletului. În lacul meu există o asemenea monstruozitate, asemenea lui Nahuelito din Nahuel Huapi, sau a lui Ogopogo din lacul Okanagan.
Acum sunt sigură de vieţuirea sa, căci mi s-a arătat în noaptea lui Lucis. De-atunci au trecut 2 luni şi 5 zile. Mâine trebuie să revin la mal, căci mi-a promis arătarea. Desigur, nu am dovezi pentru a-i demonstra existenţa, însa, în fapt, nici nu-mi doresc. Prefer să îi păstrez amintirea în a mea minte veşnic spaţioasă şi dornică pentru astfel de aduceri-aminte.
Sunt atât de fericită, dar nimeni nu mă crede, căci sunt toţi atât de limitaţi, încât cred că legendele rămân legende pentru totdeauna. Al meu Dascos a devenit legenda mea vie, iar ziua de mâine va fi cea în care voi rupe fila îndoielii umane.

Orice fie de prisos!

Nu mai am nevoie de nimic din ceea ce alţii cred că am nevoie.
Ei niciodată n-au ştiut şi desigur, n-o să înveţe acum a şti.

Ducă-se dracului!