Cursul versurilor.

Probabil că la 20 de ani am să învăţ încă poezii pe care am să caut să le înţeleg. Pe la 30 am să realizez că, de fapt, nu le-am înţeles atunci când le-am învăţat şi am să încerc, desigur, să le dau un nou sens. La 50 de ani am să-mi dau seama că puteam să le scriu chiar eu însămi, iar la 80 de ani, probabil am să-mi doresc să fi murit de tânără.

Momentan nu am nici 20 de ani, deci nu-mi rămâne de făcut decât să trăiesc în versuri, cu toate că peste câteva decenii vor avea să trăiască ele prin mine.

(Şi dacă n-ai să-mi dai crezare,
Nici când ai să mă iubeşti,
Să te ferească îngerii
Şi chipuri vagi de-a mea pedeapsă
Căci va fi sodom în lumea ta,
În care am trăit cândva
Când eu, ştiu bine,
Eram a ta.

Şi dacă n-or să te blesteme
Toţi cei care te-au mai iubit,
Toţi cei la care te rugai
Să-ţi dăruiască ce aveai,
Eu am să-ngenunchez în urma-ţi,
Şi-am să-ţi arăt cât ai greşit,
Când singur ochii ţi-ai orbit.

Azi, eşti doar rătăcit.

Rămâi cu bine, drag al meu,
Ce te vei vindeca târziu,
Dar prea târziu pentru-ai mei îngeri,
Ce au ştiut ce n-ai văzut,
Căci dragostea e veşnică,
Dar a ta nu va fi mereu.)