Cineva, cândva, scria foarte frumos..

"Undeva se adună cuvinte în mine,
Pregătind un asalt către tot ce voi fi,
Dezordonând ordonate destine,
Rupând gemene surâsuri în asimetrii..."

Mi-a fost dor...
[Şi te întreb : pot să te sărut să-mi treacă dorul ?]

Gânduri disparate (aparent..)
...gânduri pur şi simplu...

Iar acum, în Ajunul Crăciunului, îţi doresc ca Moşul să-ţi dea dezlegare la poveşti, să ai parte de întâmplări minunate, de colindători frumoşi la ceas de seară, de cadouri multe şi dorite, de zăpada, de mirosul Crăciunului de altădată, de multă linişte sufletească, de căldură, de iubire.

Cu aceeaşi dragoste. De ieri, de azi, de mâine.

Sărbători minunate!

Îmi amintesc.

Îmi amintesc cum îmi spuneai odată,
Să cred în mine şi în cel ce mă priveşte,
Cu ochi amari, cu zâmbete şi lacrimi,
Cu o durere ce-aproape te orbeşte.

Îmi amintesc cum îmi spuneai să vin,
Ori de câte ori privirea mă chema,
Îmi amintesc cum îmi cereai să mint,
Atunci când inima iubea.

Îmi amintesc cum mă rugai să fug
De toţi cei care m-au rănit,
Îmi amintesc cum aruncai cu flori
Pe-al meu crăpat şi neîntors mormânt.

Îmi amintesc cum mă plângeai,
Când am plecat departe,
Îmi amintesc cum sărutai
Buzele iubitei moarte.

Îmi amintesc şi-acum, iubite,
Când stau şi te privesc,
De-aici, de undeva, de sus,
Cu ochi amari, cu zâmbete şi lacrimi,
Cu o iubire încă netrăita,
Cu inima stinsă şi odihnită,
Cu zâmbetul uitat şi rece,
Cum ne priveam şi-ntelegeam
Că o iubire ca a noastră
Nu-şi va găsi-mplinirea
Sub o perdea albastră.

Noaptea de 5 Decembrie.

Este noaptea în care stau pe furiş cu Bozo în braţe şi o privim împreună pe mama cum aşază cadourile.

Între mine şi amintirea ei este o lume a războiului.

Pentru mine, celelalte femei nu sunt decât nişte copii stângace ale ei. Străduinţa devine un mare eşec în clipa în care încep să mă comport asemnea artistului lipsit de simţul penelului, ce încearcă "Nu au Plateau de Sculpteur" pe o pânză mediocră.

Sufletele devin indivizibile din momentul în care atingerea palmelor devine, într-un mod unic, divină şi pierdută-n armonia simţurilor.

Aproape de mine, încep să te adulmec. Dormi şi parcă eşti treaz, totodată. Îţi aud bătăile inimii şi-ţi simt cursul tremurului nestins încă, pe propria piele.
Somnul tău este un criminal tăcut pentru starea mea de veghe.

(..)
Mă simt sfârşită după atâtea căutări, încât tot ceea ce îmi rămâne de făcut este să adorm lângă tine şi să-ţi sărut palmele ce le ţin strâns pe-ale mele.

În rest, dimineaţa bântuie pe la fereastra sufletului meu, negăsit de-al tău. Încă.

(..)
Şi totuşi aş putea să te iubesc.

În lumea de acolo. De acolo, de unde nu te poti întoarce.

De multe ori a simţit nevoia să plece. Să plece de tot, dar se pare că mai are de stat aici ceva vreme. Sau poate că nu..

(..)
Îşi doreşte atâtea lucruri..

Nu mai vrea nimic din ceea ce are, căci nimic din ceea ce are nu îi este indispensabil.
Îşi doreşte să plece, să renunţe la tot şi să îşi trăiască timpul rămas întocmai cum simte.
Întotdeauna a simţit o chemare spre intensa trăire a vieţii, căci tot timpul a avut sentimentul că n-are să aibă o viaţă lungă. Tot timpul a ştiut că trebuie să îşi trăiască clipele. Tot timpul a făcut asta. Nu are niciun regret, căci ştie. Faptele, gândurile din trecut, pe care acum le vede ca fiind greşeli, la vremea lor, au fost cele mai dorite lucruri. Şi chiar dacă nu au fost dorite arzător, au fost ZIDITE, întocmite pe baza unui gând, a unui scop, a unei minţi lucide pe-atunci.

(..)

Acum vrea să adoarmă.
Se simte atât de singură, încât gândul că nu cunoaşte altă stare a ajuns să o liniştească şi să o ducă cu gândul în depărtări.

Noapte bună, iubita mea!

Cine sunt?

Se spune că atunci când priveşti cu adevărat în tine, singurul răspuns pe care poţi să ţi-l dai la întrebarea aceasta este : "Nu ştiu!". Singurul răspuns autentic este acesta, pentru că, spune Osho, "a te cunoste pe tine este ultimul lucru." - (fără continuare.)

(...)

Ea este darul Lui Dumnezeu pentru ea însăşi. Asta ar fi unul dintre acele răspunsuri "stropite cu mir", cum le spun eu. Este mai mult decât pare şi mai puţin decat ar vrea. Nu se mândreşte nici cu inteligenţa, nici cu presupusa frumuseţe fizică. Au existat, există şi vor exista întotdeauna oameni mult mai erudiţi şi femei mult mai frumoase decât ea, deci chiar nu aş avea de ce să-i aduc elogii. Aş face-o degeaba, căci şi ea este conştientă de ceea ce este şi CINE ESTE. Aşadar, calităţile ei intelectuale şi fizice sunt modeste. Fireşte, există şi oameni mai puţin înzestraţi cu astfel de valori. Dacă ai să o compari cu vreo GOGHIE, desigur, are să exceleze pe ambele planuri, însă dacă ai să o compari cu o frumoasă sapientă, cu o femeie citită, cultă (s.a.m.d.) n-are să primească decât palme peste umăr.

Ea se mândreşte cu alte valori. Întotdeauna a simţit că este diferită de ceilalţi. Desigur, din punct de vedere spiritual.
A ştiut tot timpul că spiritul sau este altfel. De ceva timp încoace, de când a pornit pe un drum al maturităţii (spirituale), a trăit experienţe pe care îi este imposibil să le facă înţelese, auzite, percepute de către mintea celorlalţi. Numai ea ştie cât de împlinită şi fericită este, chiar şi atunci când are senzaţia că nefericirea şi agonia au pus stăpânire pe trupul şi mintea sa.

..şi de-acolo derivă toate trăirile (inexplicabile, dar nu şi pentru mine) şi toate confesarile sale pe care mi le-a făcut cunoscute.


(..)
Cine este ea? Este acea femeie din viaţa mea, aducătoare de nenorociri şi protejată de divinitate. Este singura femeie pe care o iubesc şi pe care n-am să ajung s-o cunosc vreodată.

Da, durerea e aceeaşi in orice limbă.

Cele aproape 9 minute mă aduc într-o stare minunată, zeiască, cerească, dumnezeiască, divină, sfântă, fermecătoare şi absolut inexplicabilă. Cred că aş putea să fac cele mai necugetate, cele mai imprudente, prosteşti şi demenţiale lucruri pe aceste sunete mirifice.

Şi nu ai cum să înţelegi sentimenul măreţ pe care îl trăiesc, dacă nu ai fost cel puţin o dată AICI..

Iubita mea nu cunoaşte nuanţele de gri.

Gândeşte şi trăieşte în alb şi negru, cu toate că o văd deseori în roşu. Şi cum altfel? Doar reprezintă singura pată de culoare din viaţa lui.

Aud cu dor.

Aud cu tristeţe ai tăi paşi din trecut,
Aud şi fericirea de care m-am temut.
Aud şi simt o şoaptă plecată asupra mea,
Aud şi clipele când deveneam a ta.

Aud o mângâiere, ce încă te mai doare,
Aud freamătul buzelor, ce strigă-n arsul soare.
Aud cu dor cum cheamă luna şi plânge în ascuns,
Aud nopţile când mă iubeai, cu ei, deasupra, sus.

Aud din depărtări o voce timorată.
Aud cum te rugam să mai învii o dată.
Aud şi visul mut în care m-am găsit,
Aud când te-am atins şi ai plecat rănit.

Aud chemarea noastră către un veşnic cer,
Aud şi fericirea de care încă mă tem,
Aud şi zilele cu noi ce nu o să mai vină,
Aud şi pasul tău greoi, ce urcă spre lumină.

EA - o carte veche. EL - un toc de scris.

Este asemenea cărţii cu mult prea multe file albe, dar nicidecum nesfârşită, ci dimpotrivă, finită şi cusută de acea coperta uzată a trecutului de mult uitat, regăsită în sicriul neîncuiat, mângâiat şi plâns de-atâtea chipuri necunoscute.

(..)

Prea multe file rupte, prea multe rânduri şterse.
Prea puţină cerneală pentru prea multe gânduri.
Mult prea multă durere pentru a cârpi amintiri pe fiecare pagină rămasă şi înlăcrimată.
Prea rarefiate file pentru un condei atât de violent şi sângeros.
Prea mulţi morţi printre prea puţini vii.
Prea multe răni peste obrazul atât de alb şi mult prea multe lovituri într-un suflet pătimitor.

(..)

Prea multă viață pentru un trup agonizant.

Fără căpătâi.

"Spune-mi că eşti, căci fără un dor nu-mi văd menirea. Am nevoie de tine şi de un oricare EL din tine, căci fără tine nu pot deschide ochii către ziua de mâine. Fără gândul că m-ai putea iubi cândva, n-aş avea puterea de a face încă un pas către vindecare. N-aş putea aştepta trezirea soarelui. Fără tine n-aş putea să simt zorii întârziaţi şi nici noaptea ce-o să vină.
Spune-mi că ai să rămâi până când o să cadă luna peste ziuă. Spune-mi că ai să ştii când să vii. Şi mai spune-mi că n-ai să mai pleci, căci fără tine nu pot îmbrăţişa dragostea. Fără tine nu pot spera la viaţă.
Spune-mi c-ai să fii al meu de-acum. Spune-mi că aşa ai fost mereu şi mai spune-mi că rămâi al meu, căci fără tine nu pot săruta decât buzele morţii ce tânjesc tainic după al meu sărut."

Inerta lor lume.

Între cei patru pereţi
Sunt eu.
În afara lor
Eşti tu.
Eu sunt închisoarea ta,
Iar tu eşti a mea.
Gratiile ce ne despart
Ne unesc în depărtări,
Undeva,
Departe de condamnaţii chinului.
Şi avem un singur cer.
Un singur pământ şi-o singură cale.
Suntem un singur suflet lipsit de libertate.
Suntem robul acestei lumi din afara pereţilor noştri.
Suntem noi şi restul.

Între cei patru pereţi
Suntem unul singur.
În afara lor
Suntem neînsufleţiţi
Şi vinovaţi de-a noastră moarte.

7:00.

Mă trezesc cu mâna în părul tău.
Am uitat să-ţi spun cât de frumos îţi vine ondulat.
Te privesc şi mă simt fericit.
Şi tu pari fericită.
Braţele tale mi-au acaparat trupul cu totul.
Mă simt captiv.
Îţi sărut gura şi simt cum tresari.
Nu ştiu dacă ţi-am spus cât de minunată eşti atunci când dormi.
Culcată pe pieptul meu, rămâi a mea.

Dintr-odată te trezeşti şi te uiţi cu ochii mari spre mine.

-Cât e ceasul, iubitul meu?
-E prea devreme să mă laşi singur şi mult prea târziu să te mai las să pleci.

Te dezmierd, iar tu te întinzi şi te alinţi, cum îţi e felul.
Apoi te lungeşti lângă mine, îţi închizi ochii şi rămâi a mea.

Adorm cu mâna în părul tău ondulat.
Îndoieli nu există.
Eşti a mea şi sunt fericit.

Pierdută-i clipa.

Înc-un pas de aş mai face,
Spre anii ce au trecut,
Ce s-au dus şi n-or să vină
Doar pentru un orb tăcut,
Aş întinde braţul gol,
Spre o noapte purpurie,
Aş orbi din nou şi-aş râde
La auzul lunii vie.

Înc-un pas de aş mai face,
Spre noi, care nu am fost,
Aş vedea cum plânge orbul,
Ce-a iubit un înger mort.

Întoarcerea în abis.

Plecând spre al tău refugiu,
M-am rătăcit printre valurile apusului.
Scoicile m-au adus la malul prezentului,
Unde pietrele sfărâmate m-au aşteptat.
M-am gândit la tălpile tale fine

Şi-atunci m-am rănit.

Am rămas în faţa soarelui nedeşteptat,
Aşteptând trezirea stării de veghe.

Întors spre noi,
M-am izbit de marea ta.
Valurile mele ţi-au şters urmele tălpilor,
Luându-mi, odată cu ele, speranţa de a te găsi printre scoici.
M-am simţit lovit de raze

Şi-atunci am ştiut că te-am pierdut.

M-am ridicat în faţa mării,
Cerându-i umbra ta îndoliată.

Plecând spre ea,
M-am îndepărtat de urmele tălpilor tale,
Rămânând pierdut în răsărit, unde am simţit nisipul fin.
Valurile mă aruncaseră spre trecutul nostru,
Unde scoicile-şi pierduseră mirosul tău.

Şi-atunci am ştiut că ai plecat în mare.

Duminică in Shakespeare.

(O, nu! , îi aud vocea interioară de la masa apropiată la care mă aflam.)

O domnişoară frumuşică se apropie cu paşi greoi de cei doi. Palidă, încearcă să schiţeze un zâmbet, dar nu reuşeşte decât să-şi amplifice tremurul buzelor, ce îi trădează până şi cel mai calculat pas.

-Ea este..
-Eu sunt iubita lui!

(..)

-Credeam că eu sunt.

Ce miros are marea şi ce gust are cerul care stă deasupra noastră?

Într-o bună zi, când o să-ţi aminteşti de mine, ai să te întrebi "DE CE?" ..şi-atunci, răspunsul pe care ţi-l vei da va fi cu totul diferit de cel pe care ţi-l dai acum şi în care continui să crezi.
Într-o bună zi, când o să-mi amintesc de tine, am să-mi pun aceeaşi întrebare şi am să-mi dau acelaşi răspuns.
Într-o bună zi, când o să ne amintim de noi, vom fi cei mai fericiţi.

(..)
În aceeaşi zi vom fi şi cei mai nefericiţi.
Tu în mare, iar eu în cerul fără gust.

(..)

"Unii or să mă considere mai rău decât sunt. Câţiva vor spune că eram un om bun ; alţii, că am fost o canalie. Dar amândouă aceste opinii vor fi la fel de greşite." Lermonto

Îngeraşul meu persan, Bozo.

Dulceaţă şi dragoste.

Mă trezesc în plină dimineaţă. Partea din dreapta e goală şi lipsită de orice urmă de caldură, semn că s-a trezit de ceva vreme. De fapt, de fiecare dată când mă trezesc acoperit e semn că s-a trezit. Nu c-ar avea grijă să mă acopere, nicidecum, căci de fiecare dată când mă trezesc în miezul nopţii, o văd înfofolită cu întreaga noastră pătură scoţiană, de care suntem amândoi foarte entuziaşti şi atât de mândri, pe motiv că am reuşit împreună să o negociem la jumătate din preţul iniţial, într-un bazar din Edinburgh. Aşadar, mă ridic şi încep a mişuna buimac prin casă, căutându-mi iubita şi pachetul de ţigări. Nu ştiu încă ce vreau să găsesc mai întâi şi mă îndrept spre terasa apartamentului. E acolo. Citeşte. Mă apropii şi încep să simt aerul aproape polaric de-afară, ce îmi încremeneşte orice mişcare. Nu pot să fac altceva decât să aştept în pragul uşii şi să o privesc.

(..)
E aşa frumoasă dimineaţa, în capoţelul ei negru, cu părul răvăşit şi cu buzele inflamate de-ale mele muşcături nocturne, încât orice îndelungă aşteptare ar fi suportabilă pentru trupul meu aproape gol şi paralizat de frigul caracteristic dimineţilor din afara patului.

(..)
Îmi aprind o ţigară. Desigur, nu reuşesc să o termin, căci intră. Mă ia în braţe, fericită că m-am trezit mai devreme decât anticipase ea, mă sărută şi mă trage spre barul din hol.

Desigur, mi-a pregătit micul dejun. Clasica dulceaţă de afine, lapte şi cafea, cum îi este felul.

Ce iubită am!

Şi cum aş putea să n-o iubesc, când ştiu că niciodată nu uită de ziua noastră?

Toamnă în sufletul meu.

A fost un timp în care am crezut că am ceea ce îmi doresc. Ceea ce deja aveam mi se părea cu mult peste cât meritam şi mult prea puţin din cât puteam să suport.
A fost un timp în care am simţit că ceea ce am este tocmai acel tot de care am nevoie pentru a mă simţi împlinită şi pentru a nu râvni la alte nimicuri. Acele mărunte, neînsemnate, vremelnice, pieritoare şi monotone, ba chiar ordinare şi imunde lucruri, pe care le perecepeam nişte nimicuri. În fapt, lumea mea se învârtea în jurul unui singur punct şi cu toate că eram nevoită deseori să ies din globul meu, mintea şi sufletul urlau către întoarcere, căci tot ceea ce nu era al meu nu era demn de privit sau iubit.
Apoi, a venit o vreme în care am realizat că zilele încep să devină păgubitoare, iar aerul, nociv minţii şi sufletului. Toate lucrurile pe care le iubisem odată deveniseră nişte nimicuri, care nu mai aveau puterea de a mă înţelege, aşa cum mi se păruse cândva că o fac. Globul, de-acum ciobit, începea să îmi ranească orice atingere uşoară.

Am înţeles că timpul nu mă poate vindeca decât pe mine si-atunci am plecat, lăsând în urmă globul fisurat şi fără de salvare.

Şi-atunci am ştiut ce căutam.

Între mine şi ea. Acolo sunt eu.

Trei pachete de ţigări şi-o singură dragoste.

Ţigările lui nenorocite continuă să-i tulbure nopţile, să-i voaleze zilele şi să-i distrugă palmele.

(..)

Ah, de-ar fi totul cum...

Şi nu-mi pleca..

Iubito, nu-mi lua nemurirea,
Şi nu-mi păta din nou obrazul
Cu ale tale sărutări nătângi,
Cu a ta gură însetată şi fadă ca un scrum.
Şi nu-mi atinge din nou fruntea înstrunată,
Cu ale tale palme înăsprite,
Pe care ţi le-aşez acum în lacrimi,
Uşor şi rece pe-al tău neted piept,
Căci reci şi moarte sunt de azi spre mâine,
Palmele, gura, fruntea
Şi tot ce-am iubit la tine.

În preajma raţiunii de azi.

De cele mai multe ori spiritul îţi dă senzaţia că ai reuşit să-i guşti din splendoare şi să-l trăieşti în sferele iubirii.

(..)
Eu n-am iubit niciodată.

Plinul frumos al femeii din ea.

Luna este acel lucru de care ne putem bucura ori de câte ori îl găsim cu privirea. Este atât bunul femeii frumoase, care-şi degustă roşul-sec pe terasa restaurantului Vermone, cât şi al minunatului bărbat care-i admiră de departe lunga şi încântătoarea rochie, visând totodată la continuarea nopţii alături de ea şi la nenumăratele săruturi pe care gura ei roşie i le-ar putea da până la extenuarea buzelor şi-a trupului. Luna este şi a femeii care-şi piaptănă părul în oglinda ciobită şi mânjită de palmele bărbatului său, care de mult a uitat s-o mai atingă şi s-o privească ca pe acea femeie minunată dinauntrul său, ce se zbate să fie auzită, găsită şi iubită.

Luna este şi a ei, căci ştie - cândva are să fie găsită.

Din largul mării.

De-ai fi tu apus în mare
Şi o stea căzută-n val,
M-aş lăsa străpunsă-n scoici,
Să te simt în mine iar.
De-ai fi malul cel uscat
Şi nisipul ars de soare,
Mi-aş lăsa rănită buza,
De-a ta gură unsă-n ploaie.
De-ai fi briză peste trup
Şi un cer întunecat,
M-aş lăsa iubită-n zori,
De-al meu drag întârziat,
Sub un răsărit uitat.

Dincolo de amintiri.

Cel mai cumplit sentiment pe care inima poate să-l nutrească este ura. Acea ură născută din iubire, care îţi roade sufletul din interior, lăsându-i neşansa de a se salva şi totodată, promisiunea unei morţi lente şi dureroase.

(..)
Dacă i-aş promite sufletului meu morfină, i-aş ajuta scăparea? L-aş salva de cazna amintirilor.. sau mi-aş grăbi sfârşitul?

În Paradis cu un înger.

Între paradisul nostru şi al lor rece pământ,
Suntem noi, iubiţii Lunii, îmbrăcaţi în alb veşmânt.
Între dragoste şi ură, între un sărut şi plânset,
Sunt eu, ce-ţi iubesc şi gura, şi lacrima stinsă-n cuget.
Între linişte şi strigăt, între noi şi lumea-ntreagă,
Eşti doar tu, iubitul înger, ce-mi veghează noaptea dragă.
Între zâmbet şi regret, între ce a fost şi este,
Ne-mbatam cu fericire, cu amor, cu dragoste.

Între zi şi noaptea lungă,
Suntem noi, rămăşi aici,
Prinşi într-un sărut adânc,
Între Lună şi blânzi zori,
Între-apus şi cald pământ,
Îmbrăcaţi în alb veşmânt.

Soarele meu cu gură dulce.

O, dulce-i gura ta,
Cea infinită-n sărutări de veghe,
Cea care mă iubeşte-n noaptea lină,
Cea care, când sărută, şopteşte-o luna plină.

O, dulce-i gura ta,
Cea care murmură pe pieptul meu,
Cea care-mi cântă dragostea sub cer,
Cea care se pierde adânc pe trupul meu.

O, dulce-i gura ta,
Cea care îmi şopteşte nemurirea,
Cea care ne doreşte pe noi doi,
Cea care, când m-adoră, devenim unul amândoi.

O, dulce-i gura ta,
Când o gust şi mă pierd orbeşte-n ea.

Un început al Începutului.

Atunci când nimeni nu este binevenit, apare, într-un târziu, cineva, care-şi lasă urma pe al tău timp. Atunci când toate lucrurile din jurul tău dispar, intervine acea linişte, care, odată cu trecerea timpului, va lua locul acelei părţi semnificative din tine, pe care obişnuiai s-o păstrezi ascunsă de ochii celorlalţi.

Iar atunci când liniştea dispare, înseamnă că s-a născut Începutul.

Amintindu-mi de Dinică.

-Unde te duci atât de grăbită ? , mă întreabă în timp ce soarbe iritant din cafeaua fierbinte.
-Să mă arunc peste balcon, îi spun.
-A! Bine. Credeam că te duci după ţigări.

Ai voştri vii. În lumea mea, morţi.

Aruncând o privire asupra întregilor scrieri din trecutul recent, constat că sunt unele însemnări în care, în clipa de faţă, nu mă regăsesc absolut deloc. Odată cu asta, realizez cât de copilă am fost şi încă sunt.

(..)
Niciodată nu am ştiut ce vreau, cu toate că în fiecare moment de cumpănă eram convinsă că vreau ceea ce deja am. Abia acum realizez că acel bine din închipuirea mea, nu era decât acel cumplit rău de care m-am ferit întotdeauna.

Gândind cu mintea de-acum şi cu sufletul înviorat, îmi dau seama că nu am avut niciodată ceea ce am vrut, iar ceea ce am avut, de fapt, nu am avut niciodată.

(..)
Glavă încheiată.

Când totul se îndobitoceşte.

Atunci când cei din jurul tău devin nişte imbecili de proporţii enciclopedice, nu poţi decât să te retragi, asemenea racului, căci, dacă n-o faci, rişti să îţi ucizi mintea cu propriul venin şi să devii şi tu, la rândul tău, un imbecil consacrat.

Tot ceea ce poţi să faci, după ce te lepezi de acei oameni defăimaţi de către al tău suflet, de-acum raţional şi treaz, este să începi a o lua de la capăt.

(..)
În rest, totul îţi aparţine.

Colosul absolut.

Când priveşti lumea de departe, reuşeşti, paradoxal, să-i vezi toate imperfecţiunile, stricăciunile şi trăsăturile de monstru. Când ajungi să o atingi, să o cunoşti şi să-i atingi solzii, acele mici cruste lucioase şi respingătoare, îţi dai seama că întregul strat grotesc al său nu conţine nimic bun, decât tumefacţii şi despicături contagioase.

(..)
Şi atunci realizezi că pielea ta este sublimă.

Când lumea te priveşte de departe, singurele lucruri pe care reuşeşte să le perceapă sunt trupul şi sufletul tău negru şi gol. Când ajunge, într-un fel, sau altul, să-ţi atingă pielea, acel înveliş al tău neted şi sfânt, îţi dai seama că întreg trupul tău se dezintegrează în mii de crepusculi imunzi, iar sufletul ţi-e luat.

(..)
Şi atunci realizezi că nu mai ai nimic.
Nici măcar pielea desăvârşită.

Oameni fără de oameni.

Există două tipuri de oameni. Cei care nu sunt fericiţi şi îşi merită soarta şi cei care sunt fericiţi şi nu şi-o merită.

Nu există alţii.

(..)
Poate doar în acel Univers paralel în care ne căutăm uneori, negăsindu-ne, desigur.

Al meu minunat!

Întoarsă în Bucureşti, parcă alta, ca de fiecare dată, de altfel, încerc o nouă înăbuşire a trupului. Constat că nicăieri altundeva n-am să fiu mai fericită şi mai nefericită ca aici.

Şi uite de-asta-ţi duc dorul atunci când plec, al meu minunat, Bucureşti!

Din tren.

Departe de Bucureşti, încep a respira.

Numai bine, lumea mea demonică!

Neasemuitul Sine.

În întreaga lume machiavelica, undeva, într-un loc ştiu doar de către mine, există acel spirit fericit în nefericirea sa. Există acel spirit care iubeşte, cu toate că este neiubit. Există acel spirit care zâmbeşte, cu toate că-şi jeleşte sufletul pierdut şi mintea rătăcită.

În acel loc fără seamăn, un spirit singuratic tânjeşte după trupul ei.

În acel loc mă aflu eu.
Cu spiritul, însă.

Pauza ei de blog. (..)

De fiecare data după ce plec din camera ei, simt că las ceva în urmă. Un gând, o trăire. Un zâmbet, o întristare. Sau chiar nişte clipe pierdute într-un scop al fericirii lăuntrice.

Dincolo de uşa camerei, rămân eu. Doborâtă de gânduri, mă aşez maşinal pe covorul din hol primit de la bunică-sa şi privesc ceasul care ticăie agasant în peretele alb din faţa mea, pe care se găseşte un fals reuşit al lui Kandinsky. Ca o prost-crescută ce sunt, îmi smulg pachetul de ţigări din buzunar şi-mi aprind lângă Hortensia maică-sii, una dintre cele trei ţigări rămase, cu singura brichetă conservată de pe urma nopţilor petrecute cu ea, în care fumam pe ascuns de ochii despotici şi pecerişti. După două fumuri trase şi o privire jenantă de critic patetic aruncată asupra tabloului, remarc că m-am aşezat exact în urina motanului ei negru şi nespălat de-o săptămână. Mirosind a "bere la gard", cu rimelul căzut până la bărbie şi cu părul plin de fum şi miros de vin, mă ridic revoltată şi-mi sting ţigara în centrul tabloului. Lovesc răzbunătoare ghiveciul în care creştea mititica Hortensia şi alerg spre ieşire, mândră de isprava mea.

(..)
Tocmai ce mi-am aprins a doua ţigară. Aştept să se trezească şi să ne certăm. Aştept să-mi spună că tot ce fac e prost-făcut, dar că mă iubeşte, cu toate astea. Cât despre maica-să, cred că am s-o pun în cui, înconjurată de către iubita ei, Hortensia si veritabilul său "Echilibru".

(..)
Şi cum aş putea să nu gândesc asta în timp ce îmi fumez cea de-a treia ţigară, când ştiu prea bine că nu sunt o persoană echilibrată psihic?

Un potop de dureri. Un glas mut. O mână-n părul tău.

Cum poţi să pui capăt sfârşitului? Cum poţi să dai un început, începutului? Cum poţi să dai glas simţurilor, când nu mai ai nici gură, nici trup, nici raţiune? Cum poţi să mai iubeşti, când nu eşti iubit? Cum poţi să ierţi o viaţă-ntreagă? Cum poţi să-ţi alungi vălul de pe-ai tăi ochi orbi şi să poţi vedea lumina? Cum ai putea să rămâi acelaşi, când durerea te schimbă? Cum ai putea să te desprinzi de toate, când, odată, în fiecare lucru ai simţit viaţă? Cum poţi să fii fericit, când toţi te îndeamnă la nefericire? Cum poţi să mai speri, după ce ai fost dezamăgit? Cum poţi să te mai ridici, când corpul ţi-e sfărâmat, iar tălpile ţi-au cedat?

Cum ai putea să fii cel care ai fost cândva, când nici măcar al tău suflet nu-ţi mai aparţine?

Ploaia - o stare de spirit. Pentru EL.

Este de necrezut cum o zi bacoviană te poate duce într-o stare sumbră, apăsătoare şi neagră până la ultimul minut de lumină. E absolut fascinant cum o ţigară te poate scoate din cea mai dezolantă stare a sufletului. E minunat să-ţi dai seama cât de complex este spiritul tău de înger.

Este absolut uimitor să te privesc şi să te-aud cum te zbaţi printre razele din ploaie şi fugi către asfinţitul soare.

Îmi recunosc slăbiciunile şi le hrănesc intens. Nu aş putea fără ele.

Am 3 slăbiciuni. Despre prima nu vorbesc niciodată. Despre celelalte două - ţigările şi EL - aş vorbi în neştire. Orice aş face, întotdeauna mă întorc la ele, iar asta pentru că nu-mi regăsesc liniştea decât în momentul în care le simt cu buzele. Dintre cele din urmă, cea mai mare slăbiciune o reprezintă EL. Orice aş face, orice ar face şi orice ar spune oricine, un lucru e cert - nu pot să fiu fericită fără sărutările lui.

(..)
Da, sunt o persoană slabă în faţa lumii, dar cui îi mai pasă de ea, când săruturile lui mă înalţă spre fericire? Şi cui îi mai pasă de ceea ce va fi în următoarea clipă şi-n ziua ce urmează, când ştiu că tot ceea ce-mi doresc se află aici, în braţele mele? Şi cum să renunţ la clipa de iubire, doar pentru trenul raţiunii? De ce am sentimentul că n-am să mai sărut o altă gură cu atâta patimă şi de ce simt că fără el aş apune-n gară?

Pauză de blog.

Sufocarea glasului.

Minţind în braţele mele, nu a făcut decât să se înece cu fumul ţigării mele. De-acum, pachetul gol fiind, răsuflarea-i va fi ca la început.

De fapt, de-acum înainte, totul va fi un nou Început.

Toate vin de la sine. Aşa se spune.

De fapt, destinul nu face decât să-ţi urmeze acele mici şi adânci urme pe care tălpile tale le-au lăsat în pământul umed. Mirosul tău de om frumos nu va atrage decât lucrurile diforme si corvidele flamânde, iar gustul gurii tale nu va fi decat clipa mea de nemurire, în acea zi în care deja vei fi dus în josul mării şi-al pământului.

Şi-atunci vei cunoaşte Soarele şi frumuseţea unei zi ploioase, ce nu vor lăsa în urmă decât tălpile tale arse şi sufletul meu pierdut.

Prostia doare.

Cea mai mare durere pe care ai s-o simţi vreodată, va fi atunci când vei realiza cât de prost şi naiv eşti.

Da, cea mai mare păcăleală pe acest pământ va rămâne mereu Naivitatea.

Se spune că naivitatea e una din însuşirile omului de geniu. Eu sunt un om naiv şi în mod cert nu sunt un om de geniu. Din nefericire pentru acea parte a sufletului meu, pe care nu dă nimeni mai mult de două parale, în fiecare zi realizez că oamenii pe care îi iubesc şi-i preţuiesc nu sunt vrednici de astfel sentimente din partea nimănui. În fiecare zi realizez că oamenii la care ţin sunt duplicitari, mincinoşi, meschini, lipsiţi de grandoare şi contrafăcuţi într-un mod sublim şi particularizat. În fiecare zi realizez cât de imbecilă sunt in comparaţie cu toţi perfizii şi plăsmuiţii care mă înconjoară.

Ipocriţii de voi..

De m-aş putea ridica din acest pat al cancerului, v-aş lua de mâna care odată mă iubea şi v-aş arunca în abisul meritat - în acel hău al Iadului, de care va apropiaţi pe zi ce trece tot mai mult.

Ce poţi face într-o dimineaţă proastă, când auzi numai prostii şi eşti înconjurat numai de proşti?

Ziua mea de sâmbătă a început cum nu se putea mai bine. Trezită la doar câteva ore după ce cocoşul cântase, aud o noua variantă modernă a 'Prostiei omeneşti'. Un daciist, cu număr de Ilfov personalizat, 1.60 m, 130 kg, îmbrăcat în pantaloni 'două sferturi', maiou şi papuci-bikini, în jurul lui 7:00 AM, intră din plin în persana mea gri, cea parcată frumos, ca de obicei, pe bulevard, lângă toate celelalte maşinuţe cuminţi. Mă gândesc o clipă cum s-a putut întâmpla aşa ceva, căci e absolut anormal să intri din linie dreaptă, din plin, într-o maşină parcată într-un loc ce nu deranjează traficul. Mă gândesc la toate variantele posibile şi imposibile şi nu găsesc nicio explicaţie plauzibilă, cu excepţia faptului că poate, printr-o întâmplare nefericită, a intrat Dracul în el şi a virat, într-un moment de rătăcire, spre persană. Mă trezesc din drămuire şi-mi spun că e un coşmar, dar realizez că prostia e mare în momentul în care cobor să verific cele auzite de la vecini. Într-adevăr, un anume individ, de ale cărui trăsături fizice şi morale mi-am dat seama încă de când i-am zărit numărul de înmatriculare, intrase în persana mea cu janghinoasa lui plină de lăzi umplute cu fel şi fel de covrigi, cu aproape 160 km/h, căci persana, pe lângă faptul că a fost aruncată pe trotuar, a fost lovită atât de profund, încât a trebuit tractată. După câteva clipe, apare şi domnul Adi, cu cele două butuci pe care-şi ţinea trupul-damigeană şi burta ce-i ieşea din pantaloni într-un mare fel şi desigur, cu acea figură nelipsită în astfel de situatii - clasica figură de om prost şi vinovat.

(..)

După ce a luat sfârşit toată acea babilonie, a trebuit să mă deplasez pentru declaraţie, desigur, unde - culmea! , explicaţia lui a fost aceea că asfaltul era ud, motiv pentru care a derapat şi a intrat în persana. Am pierdut jumătate de oră, timp în care a trebuit să privesc cum daciistul prost devine un daciit lingăreţ, care se scuză într-un mod jalnic şi unic pentru faptul că nu avea niciun fel de act asupra-i. ("Sefu', nu am niciun act, că e toate la nevastă'mea, care e plecată la ţară. Ce să faci pe vremea asta, că e sărăcie mare..")

Am plecat spre casă. Cu gândul să dorm, desigur. Dar asta nu m-a împiedicat să mă gândesc la bietul Adiţă, care va trebui să vândă covrigi cu susan şi sare unei întregi civilizaţii, pentru a suporta pagubele, căci RCA-ul janghinoasei sale este la fel de inexistent ca plinul din capul său.

Şi cine ar vrea să se întoarcă în Iad, după ce a cunoscut lumina Raiului?

Zorii apar, soarele se trezeşte, iar eu am să adorm - în curând - în al meu pat de Rai.

(..)
Cine nu învaţă a-şi aprecia liniştea în momentul în care o găseşte, acela va trăi un Infern etern.

O sâmbătă minunată!

Nepreţuitul sufletesc.

Nu există nimic egal cu sufletul, pentru că spune Domnul nostru Iisus Hristos: “Pentru ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Matei 16, 26)

Trecutul trebuie lăsat în urmă.

Întotdeauna mi-am spus că o căruţă cu 3 roţi mari şi una mică nu va funcţiona niciodată bine, chiar fiind trasă de 4 armăsari. Chiar dacă roata cea mică va fi schimbată în timp cu una mare, ea nu se va putea învârti nicio clipă aşa cum ar trebui s-o facă.

Şi ce se întâmplă când apare, din senin, a cincea roată?
Ce se întâmplă cu vizitiul rănit şi de ce întotdeauna trebuie să existe acel lucru mic şi distrugător?

Încep să văd viaţa cu doi ochi purificaţi.

Odată cu vârsta, devii un chior, însă partea bună este aceea că singurele lucruri pe care le vei vedea, din momentul în care vederea îţi va ceda încetul cu încetul, vor fi acelea care merită să fie văzute şi totodată descoperite şi înţelese de către sufletul tău greoi şi dispărut în acea stare de somnolenţă, din care ai încercat arzător să ieşi o lungă vreme. Ochii-ţi vor fi mai lucizi, mai blânzi, mintea-ţi va fi una raţională, trupul va cunoaşte înţelepciunea, iar tu vei fi treaz si întremat.

Astăzi am întâlnit al 20-lea înger fericit.
Astăzi m-am putut bucura de ai săi ochi caprui.
Astăzi am cunoscut îngerul ce se află în mine.

Violenta mea indiferenţă.

Da, lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi. De fapt, lucrurile nu sunt niciodată privite din unghiul unui văzător lucid, căci cu toţii devenim miopi când vine vorba să etichetăm într-un mod just un lucru care este văzut cu ochi tulburi de către lumea din jur.
Dacă am putea să ne trezim din această inconştienţă, comă a minţii, spălându-ne cu apă rece, am ajunge, într-un final, în acea stare de nepăsare, de indiferenţă absolută, pe care orice om care face cu uşurinţă lucruri ce pot fi judecate rapid şi deficient, şi-o doreşte .

Eu sunt un astfel de om. Sunt acel om care e în stare să spună, să gândească şi să facă lucruri total necaracteristice lui, lucruri care, desigur, imediat apoi vor fi judecate de către cei din exterior, de către aceia pentru care eu nu sunt decât un alt om ordinar.

Dar nu mai îmi pasă.
Şi de ce aş mai face-o, cand ştiu că oricât ai încerca să pari cel care eşti, nimeni, niciodată, nu va vedea în tine omul a cărui existenţă doar tu o ştii?

"Doar pentru că te-ai înţepat în spinii unui trandafir, nu înseamnă că trebuie să urăşti toţi trandafirii."

Doar pentru că nu eşti aşa cum vor alţii să fii, nu înseamnă că nu eşti cum trebuie să fii.
Doar pentru că ceilalţi nu te văd minunat, nu înseamnă că nu eşti minunat.
Doar pentru că ceilalţi te văd într-un fel, nu înseamnă că nu vei rămâne acelaşi tu, pentru totdeauna.
Doar pentru că ceilalţi îţi spun că eşti josnic, nu înseamnă că au dreptate.
Doar pentru că toţi te fac să plângi, nu înseamnă că tu eşti cel care merită s-o facă.
Doar pentru că unora nu le poţi oferi nimic, nu înseamnă că nu le poţi dărui altora Totul.
Doar pentru toţi te-au trădat, nu înseamnă că o vor face toţi.
Doar pentru că te-ai rănit, nu înseamnă că ai să rămâi rănit.
Doar pentru că eşti nefericit, nu înseamnă că n-ai să fii fericit cândva.

Carpe diem!

Defectul tuturor oamenilor este că aşteaptă să trăiască, deoarece n-au curajul fiecărei clipe. Toţi învăţăm să trăim după ce nu mai avem nimic de aşteptat, iar când trăim nu putem învăţa nimic, fiindcă nu trăim în prezentul concret şi viu, ci într-un viitor fad şi îndepărtat. (Emil Cioran)

Pauză de blog stupid.

Astăzi.

În plină căldură, în plin soare, în plină aglomeraţie, duduia creaţă din spatele meu începe să se tencuiască, să se rimeleze, să-şi înnegrească ochii, să-şi contureze buzele strălucitoare, să-şi definească buclele blonde şi nu în ultimul rând, să-şi cureţe dinţii, printre care probabil că rămâseseră rămăşiţe din ciocolata pe care tocmai ce o îmbucase. De fapt, o înfulecase, căci la nu mult timp după ce-am văzut că începuse să muşte din ea, mi-am ridicat privirea şi gura îi era plină, iar ciocolata dispăruse. În stomacelul ei, desigur.

(..)
După ce s-a tencuit, şi-a aprins o ţigară şi s-a admirat în continuare. O admiram şi eu. O aşa femeie nici că am mai văzut de ceva timp. O contemplam în timp ce schiţa diferite figuri în oglindă - cum trăgea din ţigară, cum sufla, cum îşi ţuguia buziţele sclipicioase, cum îşi încerca privirea "de poză". Amandouă ne minunam de frumuseţea sa orbitoare.

Timp de 20 de minute am stat şi m-am minunat, da. Asta până ce i-a murit motorul şi şi-a vărsat cafeaua pe cămaşa albă.

Am lăsat-o înjurând, căci semaforul intrase pe verde.
Data viitoare să facă bine şi să-şi ia un LIGHEAN cu apă caldă şi detergent. Aşa, pentru orice eventualitate.

(..)
În rest, ce pot spune.. minunată femeie!

Singurătatea mea în doi.

Am realizat că nimeni nu contează. Nimeni nu merită iubirea ta, săruturile tale, mângâierile şi toate cuvintele mari. Nimeni nu contează si nimeni nu va conta, până în acea clipă. Până în acel moment unic, singular. Când am să-l trăiesc, am să fiu şi am să fiu cu totul, căci ştiu, cândva săruturile mele vor găsi buzele şi chipul unui bărbat care va fi altfel decât ceilalţi. Iar atunci va fi lumină şi tot ceea ce va ieşi la iveală va fi adevărata forţă a iubii, ce se regăseşte în profunzimea cuvântului, ce nu a avut nicicând posibilitatea de a se face auzit şi în adâncurile sufletului meu îmbelşugat de iubire, care n-a putut să-şi manifeste dragostea niciodată.

Va fi El.
El şi restul lumii.

Sunt cum n-am mai fost.

Departe de trecut, sunt eu, aici, în prezent. În acel prezent pe care nu am reuşit niciodată să-l văd în lumina viitorului. În sfârşit, perdeaua ce-mi acoperea ochii a luat foc. Odată cu aceasta, tot trecutul s-a făcut scrum, iar cenusa sa a fost luată de vântul candorii. Ochii îmi sunt din nou căprui, iar sufletul.. o, sufletul este din nou al meu.

Sunt atât de fericită..
..cum n-am mai fost.

Compromişii stropi.

Când acel lucru de care te-ai ferit întotdeauna te izbeşte din plin în faţă, în minte şi în inimă, îţi doreşti sa nu fi avut niciodată conştiinţă, suflet şi minte umană. Tot ceea ce îţi doreşti, într-un astfel de moment nenorocit, este să te laşi pradă acelor trăiri netrăite, care au aşteptat întotdeauna momentul în care tu să le dai viaţă şi să le trăieşti. Tot ceea ce vei vrea atunci, va fi să nu fi ştiut ce înseamnă un ţăruş înfipt în centrul spiritului, în plină zi de ploaie. Tot ceea ce ai să simţi va fi dispreţ şi nori deasupra trupului.

În rest - soare terfelit în ploaie.

Reculegerea.

Dacă e să crezi în ceva anume, acel ceva îţi va arăta drumul către regăsirea mult dorită. Niciodată nu am avut privilegiul de a cunoaşte adevărul în reala sa splendoare, căci în mintea mea netrăita refuzam să cred într-un adevăr camuflat. Am preferat să trăiesc în minciună şi să fiu fericită, în nepăsarea gândului de a încerca să găsesc adevărul întunecat al luminii. De cele mai multe ori, mai devreme sau mai târziu, o astfel de atitudine îşi găseşte finalul într-o suferinţă nevoită să existe, suferinţă ce se va transforma într-o vreme îndelungată de fericire, de resemnare, de nepăsare, care nicicând nu va mai cunoaşte sângele ţâşnit din palma trecutului, pe care adoram s-o sărut cu patimă.

Rămân recunoscătoare spiritului refăcut şi acelor semne ce m-au îndrumat către calea luminii interioare.

"A spune cuiva "te iubesc" înseamnă, de fapt, "tu nu vei muri niciodată". " (Sfântul Agustin)

Nu ştiu cum se face, dar în ziua de azi toată lumea iubeşte. În orice mod posibil.

Este strigător la Cer ceea ce se întâmplă cu oamenii din lumea aceasta. Este strigător la Cer în ce stadiu poate ajunge până şi mintea lor, care crede că poate naşte astfel de sentimente, de oriunde, de oricând, oricum.

Este de râs.
Uneori, parca nici cuvinte nu mai am, ci doar zâmbete milostive.

Lume surdă, lume oarbă.

Nu scriu despre nimeni altcineva, decât despre "acea ea", regăsită-n mine de-atâtea ori, de către Sinele meu, care, din când în când, se vrea auzit şi ascultat.
Întotdeauna m-a fascinat ideea de a ieşi din propriul trup şi a mă privi. Întotdeauna am scris despre mine, despre cealaltă eu, care se regaseseste în profunzimea lautricului meu, iar cel care nu a reuşit să vadă acest lucru, să facă bine şi să plece, căci este inapt, incapabil de a vedea ceea ce este cu adevărat incontestabil, indiscutabil şi fără îndoială, de netăgăduit. Pentru mine, acest soi de om nu reprezintă decât un alt om ordinar, comun şi neînsemnat. Un alt seamăn obişnuit. O altă oaie din turma de lângă gardul meu. O altă fiinţă pe care nu o respect mai mult decât le respect pe celelalte.

Şi oricum ar vrea lumea să fie, ea nu va avea niciodată ce va vrea din ceea ce-am avut şi am, căci de va fi să fie aşa, va cunoaşte flăcările Iadului şi cruzimea îngerilor.

(..)
Dar nicio grijă, lume dragă şi mioapă, nimeni nu-şi clădeşte fericirea pe nefericirea mea. Mulţi doar au impresia că o fac, dar greşesc, căci, după cum bine am spus-o de-atâtea ori, ei nu sunt decât inapţi, incapabili de a vedea ceea ce este cu adevărat de netăgăduit. Ei nu sunt decât incapabili de a vedea adevărul ce a fost şi care nu se va schimba niciodată.

În rest, ţie, lume, îţi doresc fericire în fericirea ta fantezistă şi menajată de graiul normalului.

Absoluta ei irealitate.

Acela care este cu adevărat surd va auzi sufletul ei. Acela care n-are glas îi va şopti nemurire în drumul său spre moarte. Acela care n-are ochi o va vedea aşa cum ceilalţi nu pot. Acela care nu are mâini o va îmbrăţişa chinuit de dor. Acela care nu are picioare, va alerga spre eternitatea ei. Acela care n-are inimă, o va iubi cu patimă.

Acela care o să fie veşnic în irealitatea ei, va fi pe veci cu ea.

Totul lasă urme.

Timpul curăţă orice rană. O spală, o îngrijeşte, o pansează şi îi aşteaptă vindecarea. Cu toate acestea, semnele rămân, şi oricum ar fi, nu vei putea scăpa niciodată de urma lor.

Tot ceea ce îţi rămâne de făcut este să nu le întorci sângerarea, căci de o vei face, timpul îţi va amputa sufletul şi îţi va ucide trupul.

(..)
Învaţă să fii propriul tău tămăduitor, căci timpul poate fi cel mai mizerabil vraci.

Hotarul meu drag.

Între liniştea care a cunoscut zbuciumul, frământarea sufletească şi învolburarea, tulburarea trupească, am stagnat eu. De ceva vreme, trupul meu nu mai dă ascultare sufletului, iar acesta pare că se odihhneşte liniştit în a sa năucitoare torturare.

Nimic nu îl mai face fericit. Nici măcar gândul c-a fost odată fericit.

Departe de tot.

Departe de lumea năucitoare, îmi găsesc liniştea nicăieri altundeva decât în mine.
Departe de sunete şi zgomote surde îmi trăiesc emoţiile singurătăţii şi ale demenţei.
Departe de ei toţi, îmi trăiesc ziua cu bucurie.
Departe de viaţa lor mult aşteptată, îmi pregătesc sufletul pentru resemnare.
Departe de dragostea lui mărginită, îmi regăsesc Sinele de mult pierdut.

Între apropierea de mine şi depărtarea de ei, sunt eu, cea de altădată.
Şi numai eu ştiu cât dor mi-a fost de mine.

Acelaşi el, dar altul.

S-a schimbat.

Din păcate pentru amintirile mele, s-a schimbat în rău, cu toate că mintea sa întotdeauna va nega acest adevăr trist. Îmi regret toate trăirile, tot trecutul şi odată cu acestea, îmi regret partea care a murit odată cu noi. De-acum n-am să-i mai protejez sufletul. N-am să-i mai ajut întoarcerea şi nici n-am să mă mai întorc la vechea eu. Şi de ce aş face-o? Căci doar n-am să mai pot iubi un suflet care s-a vândut.

Aici s-a terminat totul. Ferice de ei.

"E vina lui şi dreptul meu la fericire."

Cu inima-mpăcată.

M-am întors în vechea mea grădină, cea care nu poate iubi decât florile roşii. În drum spre ea, am rupt câţiva crini, pe care speram să-i pot ascunde undeva, lângă teiul meu singuratic, dar au murit în mâna mea cu puţin timp înainte de-a ajunge.
A cui să fie vina şi pe-a cui floare s-o sărut? Căci sunt cu inima-mpacată şi cu mireasma crinilor neînsufleţiţi pe chipul plâns de dorul florilor mele.

Cât dor mi-a fost de florile mele roşii. Şi cât de mândră am fost tot timpul de ele.
Cum am putut să le laş pentru nişte crini reci şi decedaţi de mult?

Şi cum să nu fiu cu inima-mpacată, când ştiu că oricum ar fi, locul meu de sub tei îmi va rămâne mie pentru totdeauna?

Indignare.

Sunt revoltată.

Lumea din ziua de azi nu mai are respect pentru absolut nimic. Nici pentru cei din jur, nici pentru cei apropiaţi lor, nici pentru ei înşişi, nici pentru Biserică. Cu toate acestea, Duminica, din ce în ce mai mulţi oameni păşesc pe pragul Său. Cum se face una ca aceasta? Că doar n-au avut cu toţii revelaţii şi au simţit brusc nevoia de Biserică şi de Dumnezeu.

(..)
N-am văzut niciodată un om care să meargă la Biserică pentru a mulţumi. Toţi merg pentru a cere, iar asta se întâmplă doar în momentele în care se simt abandonaţi. Mulţi vin şi cer, promiţând, odată cu aceasta, că se vor îndrepta şi categoric, că vor încerca să fie oameni mai buni. Desigur, e absolut evident pentru toată lumea că acest scurt moment ţine până în clipa în care păşesc în afara bisericii, căci, făcând aceasta, ei nu fac decât să redevină ceea ce au fost înainte. Pleacă făcând o cruce impusă şi purtând în bietele lor suflete nenorocite speranţa că Bunul Dumnezeu îi va ajuta.

Aceia care vin, cer şi primesc, într-un bun şi aşteptat final, nu se mai întorc pentru multă vreme la Biserică. Cel puţin, n-o mai fac până nu cunosc din nou cărările anapoda ale vieţii.

(..)
Sunt mult mai revoltată pe cei care vin la Biserică din teama de Dumnezeu, şi nu pentru că ar simţi cumva nevoia de El. Sunt revoltată pe absolut toţi cei care cred că au o legătură deosebită cu Divinitatea, când, de fapt, Aceasta, cu ei nu are decât una firească. Sunt revoltată pe cei care îşi impun să creadă în El.
Sunt revoltată pe toţi fariseii, pe toţi perfizii şi pe toţi pângariţii care au impresia că vor fi iertaţi pentru un singur pas făcut spre Biserică. Sunt revoltată pe cei care au simţirea ca sunt apropiaţi Lui, căci această rătăcită simţire nu îşi are rădăcina decât în sentimentul şi gândul de teamă pe care îl au pentru El.

Asta nu e credinţă, ci o simplă simulare, o greţoasă prefăcătorie, care mă face să mă întreb dacă nu cumva respir acelaşi aer cu diavoli înaripaţi.

Reaflare.

De fiecare dată după ce recitesc o carte, găsesc în ea cuvinte în care nu m-am regăsit ultima data când am citit-o. Vorbesc, desigur, de acele cuvinte în care mă regăsesc de-a dreptul, după câteva dăţi de lecturare.


"Defectul tuturor oamenilor este că aşteaptă să trăiască, deoarece n-au curajul fiecărei clipe. Toţi învăţam să trăim după ce nu mai avem nimic de aşteptat, iar când trăim nu putem învăţa nimic, fiindcă nu trăim în prezentul concret şi viu, ci într-un viitor fad şi îndepărtat. (Emil Cioran)

(..)
Câtă dreptate. De ce oare n-am luat aminte la cuvintele lui încă de prima dată când le-am auzit? Şi de ce nu avem curajul să trăim fiecare clipă?

Câtă prostie.
Îndurare. Milostă de noi, căci sărmani proşti mai suntem.

Regăsirea funebră

Pentru sufletul ei mort de mult, mă înclin şi îi ofer trupul meu viu şi rece.

(..)
Niciodată nu am putut să mă detaşez de propriul spirit, motiv pentru care am asistat la uciderea sa lentă.

Încă îmi amintesc despărţirea de el.
Încă simt fiorul mortuar şi orice aş face, nu pot scăpa de această tresărire lugubră, care mă pândeşte până-n cele mai dulci gânduri ale reîntoarcerii.

(..)
Iartă-mă, suflet.
Iartă-mă, căci n-am ştiu să te păstrez pentru mine.

Ploaia mea cu soare blând.

Întorcăndu-mă spre trecut, cu aceşti doi ochi ai prezentului, observ anumite nuanţe care se reflectă în mirodeniile ploii din noaptea în curând uitată, ce prevestesc un viitor cu soare şi rândunele-de-ploaie.
Sunt pregătită să-mi iau zborul de pe gardul mult iubit odată.

Aripile mele nu vor mai zbura niciodată catre braţele tale.
Trupul meu nu va mai cunoaste însufleţirea gurii tale, iar chipul meu nu va mai fi niciodată privit de către ai tăi ochi, pe care numai eu ştiu cat i-am iubit.

Am să plec spre copacii singuratici.
Acolo îmi voi găsi liniştea.

Noapte bună, soare crud.
Noapte bună pentru totdeauna.

Translucida negreală.

Ce se întâmplă când toate lucrurile din porţelan ni se par din plastic? Dar când plasticul ne pare porţelan? Şi ce se întâmplă apoi, când ne dăm seama că nu avem nimic de preţ?

Ce se întâmplă când ne dăm seama că tot ceea ce aveam nu a fost, de fapt, decât rugină scăldată-n aur?

Abandonare.

Am ales, poate pentru prima dată, să-mi ascult vocea raţiunii. Spre surprinderea mea, lăuntricul meu pare-se că se dezvoltă frumos, cunoscand astfel, luminarea lucidă, sensibilă întunericului de altădată . Astfel, am reusit să-mi îndepărtez singură perdeaua ce-mi acoperea ochii, pe care mi i-au terfelit toti ceilalţi, în trecutul timp .

Nu mai vreau nimic din ce-am avut.
Nu mai vreau nimic din ce-am crezut că am nevoie.
Nu mai vreau să trăiesc în gânduri de viitor prea dulce şi imposibil.
Nu mai vreau sărutările după care muream odată.
Nu mai vreau şi nu mai simt că vreau ceva.
Nu mai pot să aştept nimic, căci, după cum spunea Paler, aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.

(..)
Am ales să învăţ a trai.

Imprevizibila mea trăire.

"Nu în puţine cazuri, femeia şi bărbatul nu ştiu să se despartă la vreme. Aşteaptă să dispară tot ce i-a apropiat şi legat, până ajung să le fie silă de ei. În loc să transforme despărţirea însăşi în ceva deosebit, de care să-şi aducă aminte cu duioşie mai târziu, târăsc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urât." (Octavian Paler)

"Azi, ştiu că în lumină există şi umbre şi că fericirea e uneori dureroasă."

Vorba lui Paler : "Loviturile vieţii nu sunt numai distructive, ci şi constructive; ca loviturile ciocanului în dalta unui sculptor priceput."

"Orice singurătate are momentele ei de orgoliu."

E ciudat cum poţi să pleci fericit şi împlinit dintr-un loc anume, iar apoi, după câteva ceasuri, să te întorci tot acolo, în acelaşi loc, mai nefericit ca niciodată. E ciudat cum poţi să trăieşti două sentimente contrare în aceeaşi zi.
E ciudat cum poţi avea acum Totul, iar într-o secundă, Nimicul.
E ciudat cum putem avea capacitatea de a ne resemna brusc.
E ciudat cum putem pleca după un sărut de despărţire, împăcaţi cu durerea.
E ciudat cum nimeni nu poate vedea fiinţa din tine.
E ciudat cum avem puterea de a înălţa capul după o dezamăgire.

E ciudat cum, în esenţă, tot singuri suntem.

Aleanul spiritului strangulat.

Tot ceea ce-mi amintesc atunci când nu suntem împreună, este pielea lui. Mirosul pielii lui. În timp ce mă scald în amintiri, tânjesc ca el să-mi cureţe suferinţa şi dorul de el cu apă şi săpun.
Întotdeauna mi-am închipuit durerea că fiind o vană în care curge continuu o apă murdară. Dacă ai puţin noroc, chiar şi legat fiind, poţi să-i reglezi cursul. Uneori chiar şi culoarea. Dacă nu, singura şansă de scăpare este evadarea înspre visare. Moartea însăşi. Înecarea sublimă.
Mă simţ neputincioasă şi tot ceea ce-mi rămâne de făcut acum, când trupul îmi va fi învăluit de întreaga apă, este să-mi salvez amintirea pielii lui. Doar astfel aş evada din suferindul suflet, dus de mult în căutarea sufletului său geamăn.

Pe toţi i-aş da pe unul singur.

Vreau Totul şi Nimicul de la el.
Vreau întreg trupul şi sufletul.
Vreau mintea lui, în care să mă încânt singură.
Vreau gura lui doar pentru mine.
Vreau să cuprind neatinsa lui inimă.

Îl vreau cum este şi-l vreau mai mult cu fiecare clipă ce trece peste noi.
Peste noi amandoi.

Suflet vicios.

Iubesc şi mă simt fericită. Iubeam chiar şi-atunci când eram nefericită, căci nici măcar nenorocirile nu m-au împiedicat să iubesc ceea ce stiam, în sinea mea, că avea să fie pentru mine.
Pentru mine şi pentru totdeauna.

Niciodată n-am ştiut să-mi exprim fericirea şi nefericirea în termeni inteligibili. N-am să ştiu niciodată şi nici nu e nevoie imperioasă, căci sunt dispusă să îndur orice pentru el.
Niciodată n-am ştiut să-mi ucid sentimentele în faşă, atunci când îmi trăiam chinul şi îmi era absolut necesară o moarte lentă a iubirii intense. Această iubire intensă şi violentă m-a acaparat atât de mult, încât spiritul meu nu-şi mai vede rostul decât trăind prin ea.

(..)
Mulţi vor spune că toată aceasta nu poate fi decât o prostie, o stupiditate şi-o enormitate. O fantasmagorie infantilă. O trăire de moment.

Iar eu nu pot decât să îmi acopăr urechile şi să-mi trăiesc nebunia autentică în braţele lui, până la capătul puterii inimii, căci el îmi înţelege demenţa, iar pentru mine asta este tot ce contează.

În rest, potopul !

Nimeni nu poate.

Nimeni nu poate să conteste tot ceea ce se întâmplă cu noi înşine. Nimeni nu poate să conteste realitatea. Nimeni nu poate s-o accepte. Nimeni nu are puterea de a-şi privi realitatea cu ochii minţii, căci dacă ar face-o, mintea i s-ar întuneca, iar inima i s-ar opri.

Eu îmi accept realitatea, pentru că o simt. Realitatea mea a fost întotdeaua UNA, aşa cum destinul, de altfel, este UNUL singur. Nimeni nu-mi poate bruia destinul, căci el a fost scris dinainte să apară sfinţii, femeile şi toţi ceilalţi, care cred că îşi pot continua destinul lor spre fericire, bătând pasul pe una din căile drumului meu.

Eu îmi accept destinul, căci îl simt şi l-am văzut.
Destinul meu este fericirea râvnită de către cei lacomi, care, mai devreme sau mai târziu, vor trebui să reziste focului stârnit din inimă, care nu se apinde decât cu lumânarea pedepsei, în locul scris şi dat de mult. În Iad.

(..)
Îngeri vouă!

Va dăruiesc îngerii ce mă iubesc, pentru a vă ajuta ridicarea-n Paradisul mult iubit.

Tortură consfinţită

Nu ştiu ce urăsc, de ce urăsc, dar ştiu că urăsc tot. Totul din juru-mi dă naştere acelor migrene care, atunci când te slăbesc, revin brusc, în forţă şi parcă mult mai acute.

(..)
Acum sunt într-un moment de micranie ascuţită şi nu pot să înghit pe nimeni.
Închei, deci.

*Cum spunea E. , uneori ţi-ai dori să fii canibal, şi nu din plăcerea de a devora vreunul, ci din aceea de a-l vomita.

Ordinarii de voi! De noi.

Trăiesc într-o lume imbecilă. S-a spus cândva, că dacă vrei să schimbi lumea, mai întâi trebuie să recunoşti faţă de tine însuţi că faci parte din ea.

(..)
Da, sunt o imbecilă şi eu, ca toţi ceilalţi, se pare. De ce aş fi altfel, adică? Sunt o imbecilă care nu-şi doreşte să schimbe lumea. Si-n general, drept fie, nu-mi doresc să schimb pe nimeni. Nu am puterea şi oricum, mi-aş servi forţele degeaba. Mă scald în aceeaşi oală cu toţi ceilalţi şi se pare că până acum m-am simţit în deplină armonie cu ei. Ba chiar mă simţeam oarecum aleasă, căci în mintea mea, a te scălda în propria baltă de sânge, chiar dacă o faci împreună cu cei care te-au rănit, mi se părea ceva ce ţine de suprafirescul trupului şi al spiritului, căci nimeni n-ar fi atât de prost, cum sunt eu, de altfel, încât să stârnească focul deasupra căruia ştie că va fi pus mai târziu, în drum spre jertfire.

De atâta nefericire, mă întreb ce se întreba şi nefericitul E. - voi ajunge vreodată atât de pură, că nu mă voi putea oglindi decât în lacrimi de sfinţi?

Utopie rizibilă, dar de-nţeles.

Da, mintea nu poate să nască iubire, ea poate doar s-o constate. Nu poţi să simţi ăiubire decât în momentul în care ai iubit atât mintea, cât şi trupul, cu al său miros şi freamăt, căci altfel, nu poate fi vorba decât o iubire mintală. Este de-a dreptul ridicol să nu înţelegi şi să înţelegi, totodată, ceea ce spun.

"Oricat m-aş lupta pe culmile disperării, nu vreau şi nu pot să renunţ şi să părăsesc iubirea." (Emil Cioran)

"Un suflet care să nu fie pierdut? Arătaţi-mi-l !"

Dimineaţa mea a început în plină după-amiază. Am reuşit, după o vreme îndelungată, să îmi sting setea de somn adânc, profund şi continuu. Mi-am savurat cafeaua, am tras însetată din ţigară şi m-am gândit la cât de imatură şi ingenuă sunt şi la viaţa pe care sunt pe cale s-o închei, metaforic vorbind, desigur. Sper ca după ce-am să fac 20, să am revelaţia supremă a minţii şi-a inimii, iar odată cu aceasta, să încep a mă maturiza şi a gândi lucrurile cu o minte mult mai liniştită, să îmi păstrez tot ce-am avut şi să învăţ să am grijă de întreg sufletul meu.

"Un suflet întreg, chiar dacă se abate pe căi rătăcite, rămâne mare." (Camil Petrescu)

Vremelnice negrituri.

Întotdeauna m-au iritat teribil oamenii din exterior, care şi-au spus punctul de vedere în ceea ce priveşte o problemă mult prea greu de înţeles pentru a lor minte. Evident, mă refer la un punct de vedere total tâmpit, căci necunoscând factorii, pe care nici măcar cei din interior nu-i cunoşteau în totalitate, n-au făcut decât să lase pete pe albii pereţi.

Câtă prostie! Ce judecată şi ce suflete fără de suflet!

Judecaţi-mi judecata, dar oricât aţi judeca-o, veţi realiza, în timp, că petele negre nu au avut decât rolul eşarfei ce v-a acoperit ochii, văzători orbi!

Acum nu pot să fiu decât fericită, căci ştiu, cândva veţi bate cu pumnii în pereţii mei albi.

Cursul versurilor.

Probabil că la 20 de ani am să învăţ încă poezii pe care am să caut să le înţeleg. Pe la 30 am să realizez că, de fapt, nu le-am înţeles atunci când le-am învăţat şi am să încerc, desigur, să le dau un nou sens. La 50 de ani am să-mi dau seama că puteam să le scriu chiar eu însămi, iar la 80 de ani, probabil am să-mi doresc să fi murit de tânără.

Momentan nu am nici 20 de ani, deci nu-mi rămâne de făcut decât să trăiesc în versuri, cu toate că peste câteva decenii vor avea să trăiască ele prin mine.

(Şi dacă n-ai să-mi dai crezare,
Nici când ai să mă iubeşti,
Să te ferească îngerii
Şi chipuri vagi de-a mea pedeapsă
Căci va fi sodom în lumea ta,
În care am trăit cândva
Când eu, ştiu bine,
Eram a ta.

Şi dacă n-or să te blesteme
Toţi cei care te-au mai iubit,
Toţi cei la care te rugai
Să-ţi dăruiască ce aveai,
Eu am să-ngenunchez în urma-ţi,
Şi-am să-ţi arăt cât ai greşit,
Când singur ochii ţi-ai orbit.

Azi, eşti doar rătăcit.

Rămâi cu bine, drag al meu,
Ce te vei vindeca târziu,
Dar prea târziu pentru-ai mei îngeri,
Ce au ştiut ce n-ai văzut,
Căci dragostea e veşnică,
Dar a ta nu va fi mereu.)

"Singurătatea nu te învaţă că eşti singur, ci singurul."

"Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trist şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine."

Cioran o spune, desigur. Nu am putut să nu postez acest paragraf, caci prea s-a aflat 'în afara acelor 4 pereţi' ..

*Vezi şi Apocalipsa după Cioran, '98.

Am spus-o de prea multe ori, dar sacul se umple cand nu te aştepţi.

Niciodată n-am reuşit să-mi văd nenorocirile mai nenorocite decât nenorocirile celorlalţi. Totul are un final, orice ar spune oricine. Orice aş fi spus şi gândit chiar eu. Sunt cât se poate de luminată. Şi culmea, de data asta, luminată nu mi-e doar mintea.

Slavă Cerului că există Soare şi îngeri.

Unealtă sufletească. Meridian 0

*Un mare, mare înţelept spunea că lumea este împărţită în două. În cei precum Hitler şi Freud şi cei ca noi, restul, cei cârpiţi de mântuială, care se apropie de măreţie, dar niciodată nu o ating. Pe scurt, noi suntem masele consumabile.

Freud folosea hipnoza pentru sufletele bolnave. Astăzi, din păcate, nu mai există Freud, nu mai există nici ustensilele lui, nici energia lui, deci singura noastră soluţie este să ne cârpim rănile cum putem. Trebuie să ne folosim de uneltele pe care le posedăm şi să ne curăţim singuri sângele pe care, mai devreme sau mai târziu, îl vom opri, indiferent de ceea ce gândim în momentul suferinţei.

M-am întors în lumea cancerului mai repede decât credeam. Aş fi fost un elev-exemplu al lui Fred, căci pentru bolile sufleteşti de care vorbea el, am reuşit (cu greu, ce-i drept) să le găsesc un leac. Pentru fiecare boală în parte există un leac. Fie că a fost găsit, fie că nu, undeva el există.

Undeva acolo, sau undeva aici, înăuntrul tău.
Trebuie doar sa ai răbdare şi inimă să-l simţi.

Pauză de blog. Iarăşi.

Revin într-o lună.

La revedere!

Antitetic

Nu am fost, nu sunt şi n-am să fiu niciodată un om cu minte la cap, deştept, abil şi cultivat. Sunt omul cu foarte puţine calităţi şi foarte multe defecte. Nu sunt nici frumoasă, nici deşteaptă, nici citită şi nici măcar interesantă. Uneori păr a fi câte puţin din fiecare, dar nu este decât o simplă năluceală. Sunt, aşadar, omul cu puţine de luat şi multe de dăruit. Sunt omul diferit de restul celorlalţi, şi nu în sensul în care ceilalţi sunt diferiţi de restul, desigur. Sunt cel care te aude, când ceilalţi rămân surzi şi cel care te vede, când ceilalţi orbesc. Sunt cel care este, de fapt, cum alţii nu îl văd. Sunt cel care îţi poate dărui totul, dacă îl simţi. Sunt tot ce poate fi mai rău. Sunt tot ce poate fi mai bun şi tot ce îmi doresc să fiu.

Păr cu vreţi voi, sunt cum nu simte niciunul.

O oră-n două

Lucrurile pe care le am în preajmă nu reuşesc să îmi umple singurătatea, constat. Cu toate că reuşesc să vorbesc uneori, îmi dau seama că, într-un final, tot singură rămân.

De data asta m-am hotărât. Vreau să îmi recapăt mândria şi demnitatea de om puternic. Omul care eram odată. M-am săturat să mă autocompătimesc. Viaţa pare a fi lungă şi ar fi o mare nedreptate să o scurtez din cauza unor evenimente, oameni, trăiri, care mai târziu mi se vor părea neînsemnate, mărunte, trecătoare şi ordinare.

(..)
Cadenţa asului de ceasornic pare că dansează lent, însă ştiu, timpul trece, şi trecând, îmi trăieşte viaţa şi o vindecă.

Amorul ei predestinat

Privind spre viitor, cu ochii din trecut şi mintea din prezent, îşi da seamă că nu îşi regăseşte Sinele decât în el, cu toate că a încercat să şi-l descopere şi-n sufletul celorlalţi. Acest lucru, însă, nu a făcut decât să-i întărească sentimentul pe care îl avea, cu toate că refuza să-l recunoască - acela că îl iubeşte ca-n ziua lui August.

Sinidisis singular

Pentru voi este un simplu element secund. Un alt individ. O altă gură ce vă înghite aerul.
Pentru voi este doar un altul. Un alt bărbat printre ceilalţi. Un alt trup, o altă minte. O oarecare minte. Un oarecare suflet, o oarecare fiinţă.

Pentru voi nu înseamnă nimic, dar pentru mine înseamnă totul.

Mie îmi pasă

Sărmanul animal este bine şi nevătămat. Nu a suferit nicio rană şi nu i s-a turnat nici cianură pe mordă. Îşi ispăşeşte pedeapsa, totuşi, într-un coteţ îngust, dar având în vedere alternativa, prefer să-l văd şi-ntr-o colivie.

Adevărul este că putea fi mai rău.
De fapt, oricând poate fi mai rău decât răul care se întâmplă.

Lătrătorul care muşcă

Întoarsă acasă pentru puţin timp, m-am repezit la fereastră. Am nimerit exact când sărmanul om le povestea altor doi cum a fost atacat de propriul câine, '"în propria casă", cum i-a dat două picioare pentru a-l zgorni, fără efect, în fapt şi cum a suferit câteva copci la mână stânga în urmă acestui incident neprevăzut şi nefericit. N-am apucat s-aud decât câteva fraze, căci muncitorii care lucrau la casa de lângă nici gând să se oprească din lucru. Culmea, au făcut-o abia după ce discuţia dintre cei trei se sfârşise. Nu am văzut încă făptura şi probabil că n-am s-o văd până diseară, când omul se va întoarce de la muncă şi poate o va elibera. Nu ştiu nici măcar dacă i-a tras un glonţ în cap câinelui, dacă l-a otrăvit, sau dacă, pur şi simplu, i-a tăiat beregata, cu toate că mă îndoiesc de astfel de atrocităţi. Vreau să cred că păctosul animal a avut un moment de rătăcire şi că nu va fi pedepsit într-un mod sângeros de către stăpân. Sper că diseară, sau mâine, cel târziu, să latre din nou când voi deschide geamul-uşă. Va fi pentru prima oară când mă voi bucura să-l aud într-o astfel de circumstanţă.

(Mi-am amintit de un moment - ce putea fi tragic - pe care l-am trait la ţară, când aveam în jur de 6 ani. Aveam un câine-lup, Ringo, căruia, după ce-mi făcusem un oarecare curaj, i-am dus de mâncare. Nu ştiu ce-a fost în capul meu atunci, căci după ce i-am pus mâncarea în faţă şi a început să hazdupă, l-am tras de coadă. Atât mi-a fost. S-a întors cu o viteză formidabilă, m-a trântit cu faţa la pământ şi a început să mă zgârie pe de-a lungul corpului. De muşcat, nu cred că a muşcat din mine, căci semne nu am, culmea! :) Noroc că s-a găsit o duduie de la brutăria de lângă să ţipe şi să arunce cu pietre, căci altfel, rămâneam 'fără cap şi fără coadă'. M-am ridicat şi am luat-o la fugă din ghearele.. câinelui-morţii, uitându-mă încremenită la tricoul cu buline colorate, pe care mi-l făcuse franjuri.)

Momente nesănătoase

Nu ştiu cum se face, dar veşnic trebuie să iau parte, direct sau indirect, la fel şi fel de momente neplăcute. În dimineaţa zilei de astăzi, în timp ce-mi periam motanul şi priveam împreună pe fereastră, am asistat, fără să vreau, la un eveniment oarecum neplăcut. În curtea din faţă, loc unde, din camera mea, reuşesc să văd absolut tot ceea ce se întâmplă, câinele, cel care mă latră de fiecare dată când deschid geamul-uşă, într-un moment de rătăcire, şi-a atacat stăpânul. Fără să pot face ceva, am privit încremenită cum îl umple de sânge pe bietul om. Rămasă pironită, cu smocurile de blană ale lui Bozo în mână, am urmărit întreg evenimentul, care s-a finalizat odată cu plecarea sărmanului la spital.

Sper să nu împuşte păcătosul căţel, cu toate că gura care muşcă mâna ce-o hrăneşte, în mod normal, este cusută pentru totdeauna.

Revenire în lumea mea. În cea pe care mi-o doresc eu.

Dacă ar fi să fac abstracţie de lumea mea, cea în care trăiesc, de viaţa pe care sunt condamnată s-o trăiesc şi de oamenii pe care îi am lângă mine, mi-aş alege singură drumul spre viaţă. Aş renunţa la facultate, la oamenii pe care îi cunosc şi de care oricum nu sunt ataşată (prieteni nu am, deci se exclud din ecuaţie), la confortul pe care se presupune că îl am şi m-aş muta undeva, relativ departe, la ţară. Mi-aş construi o căsuţă 'cu de toate', o grădină frumoasă, aranjată cu tot felul de legume, pomişori, flori, în care mi-aş pune un leagăn şi-un chaise-longue, lângă nelipsita măsuţa de sub umbreluţă, unde aş sta dimineaţa la cafea şi seara la ceai. Aş ÎNĂLŢA o bibliotecă în mansardă (nu sunt cultă, nici citită, dar sper, până dau colţu', să ajung la un anumit nivel, macar mediocru) şi aş da o petrecere boemă în fiecare sâmbătă, pentru a-i bucura, câtuşi de puţin, pe cei care muncesc aprig, indiferent de "vreme şi boală", aşa cum făceau bunicii mei, când eu şi cu soră-mea alergăm ca îndobitocitele desculţe prin bostane. Desigur, cele 20 de pisici ar fi nelipsite din peisaj.

Îmi doresc o viaţă aşa cum o văd eu, una pe care s-o trăiesc aşa cum îmi doresc şi de care să mă bucur în fiecare zi. Îmi doresc mult în puţinul meu, căci e irealizabil. Cel puţin, momentan. Poate, peste ani, am să-mi iau traista de ducă şi am să mă îndrept spre calea care mă va duce spre căsuţa mea. Cea cu mâţe şi fericire.

Paranteză de blog "deprimant", cum ar spune cineva..

Da, conduc şi eu. Încă o duduie pe şosele în plus, deci. Când o conduc pe răpciugoasa, stau pe banda domolilor. Când sunt cu cealaltă, stau ori pe cea a stresaţilor grăbiţi (de obicei, asta se întâmplă după ce ultima oară am mers cu răpciugoasa), ori pe cea a înceţilor pe cale sa ejaculeze dorinţă de adrenalină, care-şi iau inimă-n dinţi, pedală la picior şi prind curaj pentru a face stânga de volan, îndreptându-se spre cea a regilor şoselelor. Când sunt cu răpciugoasa, văd altfel lucrurile. Nu-i mai înjur pe Loganişti şi parcă nu mă mai frustrează nici cel din faţa mea, care merge cu 50/h, unde, în mod normal, se merge cu 80/h. Sunt mai calmă şi mai în lumea mea. Când sunt cu cealaltă (şi vorbesc efectiv de zilele în care am faze de copil prost, răsfăţat şi cu prea multe pârţuri în cap, care, de fel, sunt puţine la număr) dau flashuri şi mai trag şi câte-o-njurătură gen : 'Da' mai du-te-n.... , nu vezi că eşti pe banda a treia? Marş pe banda maidanezilor, că eu mă grăbesc!'. Aşadar, una sunt când o pedalez pe răpciugoasa, şi altă sunt când o domin pe cealaltă.

Ieri am fost cu răpciugoasa. Eram pe banda a treia, unde e WOW cu răpciugoasa. Era liber şi-mi era dor de cealaltă, care îşi făcea somnul, aşa că am încercat cu greu să prind ceva mai mulţi km/h. De la atâta adrenalină, mi-a venit pofta de fumat, drept care am început să caut o brichetă, că să-mi aprind prima ţigară din după-amiază aceea şi să-mi fac pofta. Cu gândul la brichetă şi la locurile în care aş putea să scormonesc, cu un ochi în faţă şi cu unul în maşină, în spate nu m-am mai uitat. De unde dracu un al treilea ochi? Când mi-am găsit bricheta, un nătăfleţ cu o decapotabilă, care ajunsese în dosul răpciugoasei mele, îmi dădea flashuri, în semn să mă tirez de pe banda LUI. Era cu o duduie blondă, care îşi ridica mânuţele în bătaia soarelui. Se oglindea atât de frumos, încât aveai impresia că razele lui străbat o mare întindere de apă. Dar nu era vorba de aşa ceva, desigur. Duduia doar avea braţele pline cu brăţări din aur PUR, care mai de care mai lată şi mai sclipicioasă, primite, probabil, de la bătrâneii de care are grijă. Noaptea, desigur, caci mulţi dintre ei nu îşi mai pot face nici nevoile, darămite să şi le mai şi ridice în toiul nopţii? Am început să bolborosesc ceva, m-am mutat pe banda a doua şi mi-am aprins ţigara. M-am calmat şi mi-am continuat drumul.

Seara, când m-am întors, am trezit-o pe cealaltă şi am luat-o 'la ture', cum ar spune decapotistu'. Încă mă aflam în acea stare în care mă aduce, de obicei, doar răpciugoasa, deci, puteam să observ mult mai bine toate detaliile căcăcioase din jurul meu.

Astfel, mi-am întărit o veche concepţie. Când eşti cu o maşină care e văi de capul ei, lumea te tratează că pe un dos şi se uită urât, ba chiar îţi trage o înjurătură sonoră atunci când o mai gafezi. În schimb, când eşti cu O ALTA, nimănui nu-i mai cade să facă tot ceea ce ar face în mod normal, dacă ai umbla cu o maşină de trei parale, cum e a mea răpciugoasă, de exemplu.

Şi cum dracu să dau mai mult de trei parale pe lumea de astăzi, când nu valorează nici cât bricheta căzută sub scaunul răpciugoasei?

Minunata mea namilă

Aşa cum lacul Loch Ness îşi are propriul stăpân, ce domneşte din adâncurile cele mai tăinuite şi negândite de obtuzul gând al omului simplu, la fel şi lacul meu are unul. De fapt, în orice adânc al unui lac sălăşluieşte un monstru nevăzut, ci doar bănuit si dorit în inconştientul profund şi teribilist al sufletului. În lacul meu există o asemenea monstruozitate, asemenea lui Nahuelito din Nahuel Huapi, sau a lui Ogopogo din lacul Okanagan.
Acum sunt sigură de vieţuirea sa, căci mi s-a arătat în noaptea lui Lucis. De-atunci au trecut 2 luni şi 5 zile. Mâine trebuie să revin la mal, căci mi-a promis arătarea. Desigur, nu am dovezi pentru a-i demonstra existenţa, însa, în fapt, nici nu-mi doresc. Prefer să îi păstrez amintirea în a mea minte veşnic spaţioasă şi dornică pentru astfel de aduceri-aminte.
Sunt atât de fericită, dar nimeni nu mă crede, căci sunt toţi atât de limitaţi, încât cred că legendele rămân legende pentru totdeauna. Al meu Dascos a devenit legenda mea vie, iar ziua de mâine va fi cea în care voi rupe fila îndoielii umane.

Orice fie de prisos!

Nu mai am nevoie de nimic din ceea ce alţii cred că am nevoie.
Ei niciodată n-au ştiut şi desigur, n-o să înveţe acum a şti.

Ducă-se dracului!

Deziderat dus de vreme

Ar fi vrut să aibă din toate câte puţin. Tot timpul, tot ceea ce i s-a dat, a fost prea mult şi nimic. Tot ceea ce-a vrut a fost o mică parte din ceea ce a dat şi i-a fost luat. Niciodată nu a cerut mult, căci se mulţumea cu puţinul acela, ce veşnic i se părea mai mult decât suficient pentru a-şi trăi fericirea. Nu am auzit-o niciodată plângându-se. Ştiam, era tot ce voia şi parcă nimic din ce-şi dorea.

Azi îmi dau seama că a avut dreptate. Firimitura, acea mica parte de dragoste pe care o primea de fiecare dată când o săruta, se alătura acelora pe care urma să le primească şi pe care le-a primit de-a lungul timpului. Astfel, astăzi, realizez că s-a format un întreg de firimituri de-a lungul vremii, din care, dacă s-ar înfrupta acum, setea trecută de iubire ar ţine doar de Apus.

Din fericire, a rezistat timpului. Acum nu mai are nevoie de firimituri, căci nu mai are nevoie nici de acel întreg. În tot acest timp, am invitat-o la masa mea, loc în care si-a dat seama ca merită mai mult decat i se oferea la cealaltă. În tot acest timp i-am arătat că poţi învăţa să mănânci peştele de baltă cu tacâmuri scumpe, stând pe un scaun la Răsărit.

Am învăţat-o că Soarele răsare doar pentru cei care au aşteptat să-l privească plecând.

Digresiune

Pe zi ce trece îmi dau seama că oamenii pe care i-am iubit enorm nu meritau, poate, niciun sărut pe obraz.

Mă detest. Sunt o proastă, o ştiu, dar am să-mi revin.
O ştiu şi pe-asta.

Anotimpurile ei

Cum să fie iarnă, iubito, când în ochi văd flori gălbui? Cum să fie toamn-afară, când în gură am tămâi? Cum, iubito, să-ţi arăt, că eşti veşnica mea vară, când nu văd ploi şi ninsori, ci doar ros' obraji de zmei, dulci în gură, veşnic moi? Cum să fie primăvară între ale noastre buze, cand sarutul ce mi-l dai e de-o-ntreagă goliciune? Cum să nu fii vremea calmă, între soare, picături, între nuci si mere dulci, între sânii arşi de soare, între scoici si scumpa mare?

Frântură

Azi, în timp ce împărţeam aceeaşi ţigară, îmi spunea : "Vezi tu, el niciodată nu m-a sărutat aşa cum îmi doream. Niciodată nu l-am surprins privindu-mă cu dragoste, 'pe ascuns', cu toate că îi pândeam ochii deseori. Niciodată nu m-a dorit cu patos. Niciodată nu a simţit nevoia de mine. De altfel, de multe ori simţea nevoia lipsei mele. (..) Aş fi vrut să mă sărute mai des. Aş fi vrut să îl liniştească îmbrăţişarea mea. Aş fi vrut să mă iubească. Aş fi vrut să mă simt a lui. Aş fi vrut să nu fiu singură. Tot ceea ce-mi doresc acum, însă, este o viaţă departe de el, căci toate sentimentele pe care le păstram pentru el, s-au pierdut în timp, departe de sfera noastră."

Trage încă un fum şi se întinde. Îşi lasă uşor capul în poala mea, pentru a o mângâia, aşa cum îi place. Mă regăsesc în ea şi-i rup o crenguţă din vişinul ce ne ocroteşte deasupra, dornic şi el să-nflorească de-a binelea in zilele ce urmează. I-o prind în păr şi îi sărut fruntea curată. Reuşesc s-o liniştesc, s-o scot din starea dezolantă, citindu-i câte ceva din Paul Verlaine. Îi aprind înc-o ţigară şi continui să mă joc cu buclele ei ce strălucesc in bătaia soarelui, în timp ce parcurg superbele poezii cu buzele uscate.

(..)
Seara vine, uitând de soarele nostru, singurul martor al tuturor nebuniilor, confesărilor noastre din ultimele zile. Am fumat un pachet şi ceva de Marlboro roşu. Cafeaua mea cu lapte s-a scurs pe rochia ei înflorată, dându-i un aspect de fătuca ruşinoasă, ce tocmai s-a iubit în fân cu un călăreţ amorezat. Mă ridic, de teamă să nu-mi dau seama de altele ce s-au petrecut parcă fară ştirea noastră.

Pornim pe căi diferite, însă, într-o clipă, devenim o unică fiinţă pe-o singură cale, căci nicicând n-a fost vorba de două trupuri, ci de două suflete ce respiră pe-o singură gură, ce trăiesc printr-o singură inimă bolnavă.

Bolnavă şi nebună.

Nimeni nu ascultă..

http://www.youtube.com/watch?v=8Kkxbw3s2pM

Am realizat că oamenii care într-adevăr te iubesc, îţi apăr în cale după o perioadă îndelungată de timp. După ACEA perioadă în care, deşi se aflau lângă tine, nu aveai ochi să-i vezi. Sau erai prea orbit de ceilalţi din juru-ţi pentru a o face. De ACEIA care nu făceau decât să-ţi polueze aerul cu ale lor respiraţii greoaie. Greoaie şi inutile. Am realizat că cei pe care nu i-ai iubit, îi poţi începe să-i iubeşti într-o clipă, aşa cum pe cei pe care i-ai iubit, îi poţi începe să-i urăşti la fel de profund, la fel de uşor. Într-o clipă. Am realizat că lucrurile pentru care merită să suferi, de fapt, nu sunt decât acele daruri care nu-şi mai au locul în sac. În acel sac pe care îl poţi duce.

Am realizat că fiecare sunet contează.
Am realizat că poţi să înveţi să fii fericit.

Am realizat că oamenii care te pot iubi aşa cum îţi doreşti se număra pe degetele de la o mână prinsă-n uşă. ACEA uşă pe care ai închis-o trecutului şi i-ai deschis-o viitorului.


Dar cui să-i spui?
Căci nimeni nu ascultă liniştea.

În prezent - lumină pură şi blând soare la fereastră.

Aşteptare.

Doar pentru că sunt negativistă, asta nu înseamnă neapărat că sunt nefericită.

(..)
Aproape de lac, stau întinsă pe un cearşaf, pe care l-am ornat cu scum şi pe care, într-un final, l-am transformat într-o scrumieră. Lângă, am doi nefericiţi care beau tărie dintr-o sticlă de apa plată. Sunt atât de nefericiţi, încât ascultă nefericiţi. Din când în când, îmi mai delectează urechile cu fanfară.

Mă ridic, îmi aprind o ţigară, privesc lacul şi încerc să fac abstracţie de celelalte elemente. De cele în plus. Nu reuşesc şi-mi ridic cartea, dar mă plictiseşte şi ea. Me descalţ, mă întind, îmi desfac părul şi realizez că am rămas singură.

Acum pot să ascult. Fiecare salt de peşte, fiecare zumzăit. Fiecare evacuare de fum. Fiecare murmur. Fiecare foşnet, fiecare mişcare.

Acum pot să mă bucur de acea muzică nepusă încă pe ale mele note.

În pat de doi cu unul singur

Iubite drag, ii spun cu glas mut, într-o bună zi vei realiza că toate răspunsurile pe care le-ai aşteptat de-a lungul timpului, se aflau înăuntrul tău, şi nu în lumea exterioară. Vei realiza că minciuna nu reprezintă baza unei eventuale dureri, aşa cum adevărul nu înseamnă neapărat tonul care dă nuanţă fericirii. Vei realiza că sufletul tău nu se va oglindi niciodată în ochii iubirii tale, ci va rămâne ascuns, undeva în spatele oglinzii din palma sa, care te va mângâia şi-ţi va alina de fiecare dată rana lăsată de acele cioburi nevăzute şi pătate cu al tău sânge. Vei realiza că toţi cei pe care nu i-ai cunoscut, au fost cei care, într-o altă viaţă şi sferă, te-au iubit aşa cum îţi doreşti să fii acum, azi şi veşnic mâine. Vei realiza că uitarea nu înseamnă neapărat un început mai blând, aşa cum nici rememorarea şi amintirea momentelor dragi nu pot eluda un fatal, ineluctabil sfârşit. Vei realiza că lipsa iubirii nu înseamnă neapărat neîmplinire. Într-o bună zi vei realiză că poţi să fii fericit în nefericire. Vei realiza că singurătatea sufletească, de cele mai multe ori, poate fi mai plină, în goliciunea sa, decât dragostea neîmpărtăşită.

Şi-acum, iubite, în timp ce mă privesc în oglindă, nu pot să-ţi spun decât că e neatinsă, iar mâna ta lipseşte. Noptiera ta e plină de scrum, iar sub ea se află câteva chiştoace pătate de ruj, ce şi-au destăinuit urma scrumată în afară şi mi-au dezvăluit astfel, partea întunecată a zilei de mâine. Şi abia acum realizez că tu ai mai multe începuturi, iar eu o singură oglindă, care nu poate avea decât un singur sfârşit.

(..)

Îmi aprind o ţigară şi te aştept, în timp ce privesc in oglindă cum te bărbiereşti. Trag un fum, dar gândul mă duce la cioburile uitate şi încerc să recunosc rujul de pe chiştoacele ce zac pierdute sub noptieră. Când o voi face, atunci voi crăpa oglinda, căci în ea păreai al meu.

Într-o bună zi, iubite, cand vei purta din nou barbă, ai sa le duci dorul ţigărilor mele, dar nu vei avea parte decât de un pachet gol şi un pat de doi cu tine singur.

Şi-atunci vei iubi cum n-ai crezut.

Noapte bună, cer senin!

Azi-noapte am adormit cu ochii la frumoasa şi plina lună. Cred că a fost pentru prima dată când am reuşit să fac asta din al meu bârlog, din al meu pat dezrobit. A fost o noapte deosebită, in care mi-am recăpătat libertatea mult aşteptată. Când am păşit în afara închisorii, luna m-a aşteptat în toată splendoarea ei, aşa cum ştia că îmi va plăcea s-o văd.

Am rămas cu ea până ce soarele şi-a făcut apariţia. Nu puteam s-o las în voia zorilor, caci cunoşteam prea bine sentimentul solutidinii şi ştiam, in sinea mea, că are nevoie de mine, cu toate e veşnic fericită în singurătatea ei plină.

Aşteptăm Învierea

Începe săptămâna cu o cafea rece, o ţigară şi cercei roşii.

Asta e EA, în aşteptarea Paştelui.

Angelus

Dacă am să povestesc, dacă am să încerc să scriu, să explic acest haos frumos din jurul şi capul meu, sunt convinsă de faptul că se va pierde mult din sfinţenia şi puritatea clipei trăite.
De fiecare dată când mă întorc aici, mă întorc -parcă- mai lucidă, mai resemnată, mai iertătoare, mai detaşată de întreaga babilonie.
Mai fericită şi împăcată cu gândul că trăiesc un haos tolerabil.
Suportabil minţii mele.

(..)
Gândurile sunt obtuze într-o frunte pătrunzătoare.
Mă întorc acolo, de unde-am plecat.
Data viitoare am să mă întorc mai fericită.
Promit, iubite angelus!

Declin în iertare

Acum ştiu că trebuie să fii ranit, ca să inveţi să vindeci rana altuia.
Acum ştiu că trebuie să mă las rănită, pentru a putea ierta.
Acum ştiu că tot ce-am avut frumos, de fapt, n-a fost decat cauza care a dus la apariţia puroiului.
Acum ştiu că am de aşteptat apariţia cojii.

În rest, durere şi toleranţă.

Pe aripile Lui

Ridică-te, iubito,
Căci soarele te vrea,
Sub ploaia noastră rece,
Stând sub mantaua mea.
Ridică-te-n lumină,
Ca să te văd clipind,
Clăbuci de rază pură,
Căprui sub baldachin.
Ridică-ţi şi-a ta frunte,
Ridic-o către Cer,
Căci îngerii se-nchină,
La al tău surd amor.

În căsuţa de lângă mare

M-am trezit în dimineaţa această, iubitule, cu o durere şi un gol în dreapta mea. Cu faţa spre fereastră şi cu o mână sub pernă.

(Aş fi vrut să mai stai macar până la al nostru Răsărit..)


Când mă ridic de la pământ,
Cu tine-n braţe, spre amurg,
Mă paşte dorul de iubire,
De rază plină,
De zâmbet pur,

Dor de lumină.


Şi-mi vreau din întuneric pacea,
Pe care-o am când te privesc,
Când îţi ating aripa fină,
Când te sărut,
Când îţi zâmbesc,

În dulcele amurg ceresc.


Şi-apoi lasă-mă-ncet în raze,
Cu privirea catre mare,
Din ale tale braţe goale,
Şi vindecă-ne de Soare,
Căci a rămas pierdut în zare,

În căsuţa noastră de langă mare.

O, dulce veac..

Acoperă-mi chipul cu palmele tale,
Pe care odată le sărutam cu patimă şi dor,
Chiar dacă erau ale mele.
Chiar dacă trupul tău era lipit de-al meu.
Chiar dacă erai cu mine şi cu totul al meu.
Acoperă-mi pieptul cu sărutările tale,
După care râvneam chiar şi când le aveam.
Chiar şi când ştiam că sunt doar pentru mine.
Chiar şi când erau ale mele.
Acoperă-mi golul cu pieptul tău,
Pe care îmi aşezam capul
După nopţile de iubire.

Acoperă-mi lipsa.
Acoperă-mi neliniştea.
Acoperă-mi neîmplinirea.
Acoperă-mi întreg trupul gol cu tine.
Acoperă-mă cu dragostea ta uitată.

Umbrele trecutului

Când mă uit în urma-mi,
Te văd iar pe tine,
Cu toate că de mult eşti plecat.
Îmi întorc privirea,
Dar rămâi unde te-am lăsat.
Acolo, în acel loc, ştiut doar de mine.
Trăit doar de noi.
Încerc să-mi întorc privirea către prezent
Şi-mi aprind o tigară,
Dar nu fac decât să dau din nou peste chipul tău,
Căci cu tine îmi plăcea să fumez.
Ajută-mă să am ultimul fum tras cu tine.
Ajută-mă să-mi îndrept capul catre soare,
Căci aici plouă,
Iar tu ai uitat să mă aperi de ea.

Orient dorit

Şi după ce mă iei de mână
Şi-mi spui în şoapte răsăritul,
M-atingi cu gura ta pe frunte,
Cu riduri fine, cu buze sfinte.


Şi-mi spui că inc-am gust de soare,
Căci a mea gură încă doare,
În drumul ce-l străbat prin raze,
Prin scoici pictate, prin trupuri goale.


Şi ah, iubito,
Dă-mi iarăşi seva ta.
Dă-mi rostul gurii tale,
Căci încă mor,
Pierdut în ea.


Şi ah, mai dă-mi un singur răsărit,
Să te iubesc cum n-am iubit,
Să îţi ating fruntea-nsorită,
Cu riduri fine, cu buze sfinte.

Desteptu' Bennett zicea ca..

.. fericirea este precum pisica. Daca incerci sa o ademensti sau sa o chemi, te va evita cu indarjire, nu va veni niciodata, dar daca nu ii acorzi nici macar un pic de atentie si iti vezi de treaba, o vei gasi frecandu-se de picioarele tale si sarindu-ti in poala.

(..)

De fapt..

..fericirea este precum motanul meu, Bozo. Daca incerci sa il ademenesti sau sa il chemi, te va evita cu indarjire, nu va veni niciodata. Chiar si-atunci cand nu ii acorzi atentie, ramane departe de tine, indiferent si fericit, iar ultimul gand care i-ar trece prin minte ar fi sa vina si sa se frece de picioarele tale. Ba mai mult, sa-ti sara in brate!

Daca fericirea e precum pisica (mea), atunci ma resemnez cu gandul c-am sa fiu nefericita intreaga viata.

(..)
Totusi, sa nu uitam sa iubim si sa aducem fericire pisicilor, caci, cu toate ca nu se exteriorizeaza, probabil, undeva, inauntrul sufletelor lor acoperite de puf si blanita, ne multumesc pentru faptul ca le iubim, chiar daca uneori o fac.. pana la sange.

De dragul.. Dragobetelui

Sunt intr-o miercuri. Privesc orasul de undeva, de sus. Fumez si admir. Ma simt mai puternica de-aici. Ma simt undeva, departe de Jos si aproape de Sus. Trag in continuare din tigara care - parca - nu-si mai vede finalul. Soarele ascuns, care-si revarsa razele timide, adormite si dezghetate dupa o zi calda de februarie imi da o stare de liniste, pe care n-am mai avut-o decat in momentele in care eram aproape de Jos. Zapada de pe acoperisurile cladirilor, inca netopita, ma aduce cu gandul la zilele lui Ianuarie. Frigul ma apasa din nou si-mi amintesc de tigara, care s-a stins, incet-incet. Pare-se ca a devenit singura mea companie care are taria de a ma scoate din propria-mi minte incetosata.

Astept sa fiu transformata.
Eu si Dragobete ne iubim nemurirea, a noastra glorie vesnica.
Fumez din nou si ma las iubita de Soare.

(..)

http://www.peteava.ro/id-479928/diverse

Expresul unui inger

Cu ceva timp in urma, am cunoscut un inger. Un inger care m-a iubit pret de-o clipa si care mi-a promis nemurire alaturi de el. Curand ni se va implini ziua.

(..)

Şi alb vei fi la moartea ta,
În ziua când voi închina
La patul tău plin de petale,
Regrete şi mii de buze goale.


Căci eu ştiu,
Aici opreşti,
Tu, înger alb
Cu umeri reci,
Căci dor ţi-a fost
De palme calde,
De-o mângâiere,
De-o-mbrăţişare.


Şi alb vei fi când am să vin,
În ziua când am să-ţi închin
Săruturi lungi şi zile calde,
O, înger drag,
Curând ai să-mi dai chemare.

Priveghi in 2

Astazi am cunoscut puterea Raului. Cine a spus ca Binele invinge intotdeauna, inseamna ca nu a cunoscut rana deschisa, inchisa si redeschisa.

O, dulce sarbatoare!

..si de ce nu putem sa avem in fiecare zi 'O dulce zi a indragostitilor'? De ce trebuie sa ne programam iubirea, din care deriva toate gesturile si gandurile pe care le afisam in aceasta zi, care ar fi trebuit sa fie nu alta decat una normala, fireasca? De ce iubirea merita glorificata doar intr-o singura zi? De ce sa-ti duci iubita la film, DOAR pentru ca este 'Ziua indragostitilor' si asa TREBUIE sa faci? De ce sa-i cumperi flori din obligatie?

..si de ce sa nu o duci la film intr-o zi obisnuita?
De ce sa nu-i spui intr-o marti ca o iubesti?

(..)
..si de ce sa nu fii indragostit in fiecare zi?

Dulce simbioza

Exista locuri unde trupul imi este aproape de spirit.
Locuri in care pasesc.

Exista locuri in care as fi vrut sa fiu.
Locuri pe care le-as fi adorat la momentul lor.

Exista locuri in care gandul se inalta si asculta vocea lor.
Locuri in care se afla aceia pe care trebuia sa ii iubesc.

Exista locuri in care glasul tace si inima orbeste.
Locuri in care-mi daruiesc iubirea celor ce n-o merita.

Exista un loc al meu.
Un loc sub soare, unde ma pot bucura atat de raze, cat si de umbra prezentului.

Exista norii deasupra acestor locuri, care-mi innegresc viitorul si-mi spala trecutul cu lacrimile lor.
Nori care-mi distrug trupul.

Exista EI, care se ingrijesc sa-mi ucida dragostea pentru spirit.
Spiritul care-mi alina locul.

Sunt ei si lumea.
Eu si gandul.
Trupul si sufletul.

(..)
E dulcea simbioza, care-mi sopteste razele printre nori.

Arbori de sange

Au fost odata doi copaci. Unul era bogat in crengi bolnavicioase si frunze galbene, iar cealalalt in frunze verzi si mere rosii. Erau de nedespartit, cu toate ca iubirea pe care o primeau din partea satenilor nu era oferita in mod egal amandurora. Toata lumea se intreba cum de pot exista doi copaci atat de diferiti, si totusi atat de aproape unul de celalalt. Cel cu frunze galbene era mereu marginalizat din cauza urateniei si a sterpaciunii sale, pe cand cel cu frunze verzi si mere proaspete se bucura permanent de prezenta copiilor, care se jucau fericiti in jurul sau, atat vara, cand soarele alina frunzele cu razele sale calde, cat si iarna, cand Cerul mangaia fiecare crenguta si frunzulita cu fulgii sai desi si voluminosi.
Intr-o zi, in sat, s-a dat vestea ca unul dintre cei doi copaci trebuie sa fie doborat, pentru a avea mai multa productivitate celalalt copac-frate. Toti satenii s-au strans la adunearea matinala pentru a hotari soarta copacilor. In urma acesteia, oamenii n-au stat prea mult pe ganduri si s-au hotarat sa-l doboare pe cel nefertil si saracacios, care nu oferea nimic, ba dimpotriva, facea necazuri si parca molipsea privelistea cu aspectul sau umil.
A doua zi, copacul sarac in fructe si frunzulite sanatoase a fost doborat la pamant de mesterii satului, fapt care a dus la implinirea sufleteasca a satenilor.
Dupa cateva zile, acestia au constatat ca pomul ramas, cel frumos si inverzit, incepea sa semene cu fratele lui, frunzele luand nuante de galben, iar merele cazand lovite pe pamant.
Dupa alte cateva zile, s-a uscat atat de vijelios si intens, incat satenii au fost nevoiti sa il doboare si pe acesta.
Multi s-au intrebat de-a lungul vremii de ce s-a intamplat una ca aceasta, caci nemaiavand un copac-parazit langa el cu care sa imparta hrana pamantului, pomul ramas ar fi trebuit sa dea roade mai multe si sa inverzeasca mult mai mult, si nu sa se usuce, iar intr-un final sa moara.
Raspunsul l-au primit dupa doi ani, de la femeia care ii plantase cu zeci de ani in urma, si care ii vizita o data la zece ani, moment in care le canta si li se inchina. Aceasta l-a spus ca pomul saracios avea raspunderea de a-si hrani fratele pana cand acesta va putea sa-si ia singur seva necesara, fapt pentru care era si atat de pricajit si fara vlaga. In cantari, pomul sarac alesese sa se sacrifice pentru fratele lui, pentru viata si pentru iubirea pe care i-o promitea intreaga lume frumusetii sale.

Morala : cine ucide pe cel care are un frate, ii ucide pe amandoi, caci sangele apa nu se face, iar viata nu-i data inapoi.

Ravnire la desfatare

As vrea ca cineva sa ma sarute atat de intens,
incat sa ma doara buzele.
As vrea sa fiu privita atat de arzator,
incat sa ma simt iubita.
As vrea sa fiu imbratisata atat de profund,
incat sa nu mai pot rasufla.
As vrea sa fac dragoste atat de pasional,
incat sa nu-mi mai simt trupul.
As vrea sa dorm atat de linistita,
incat sa nu ma mai trezesc.
As vrea sa fiu atat de fericita,
incat sa ma eliberez de viata in bratele lui.

As vrea inca o viata cu el.

Luna 3

E o oarecare semiluna, iar norul meu isi face descoperit locul de sub stea.
(..)

Revine in noapte dupa 3 luni. Aceeasi EA, dar ALTA.
(..)

M-am descoperit in EA si m-am lasat pierduta in adancurile trairii EI pentru a mia oara in aceasta viata.

Ma simt fara rost.
Regret ca n-am puterea de a-i arata cat il iubesc.
Regret ca ranile-mi sunt inca deschise.
Regret ca ador acest lucru.
Regret in fericire, caci sunt implinita cu al meu rau necesar.

Si as vrea sa ma redescopar, caci in bratele lui traiesc ceea ce am mai trait intr-o alta viata.
Intr-una pe care am mai trait-o.
Pe care am trait-o cu el.
Cu el in brate.
In ale mele brate.

(..)
Da, e o oarecare semiluna, iar norul meu isi face descoperit locul de sub stea.
E Cerul nostru, iubitule.